Ziua 3: Moș Crăciun e blondă?

19 Decembrie, un Mall consumerist din cartier, orele serii. Plictiseala de după muncă nu se tratează cu minți spălate de Dior sau Luis Vuitton, asta e sigur, dar trebuie să-mi iau cadou de Crăciun, pentru că, să fim serioși, e nevoie de un carton de țigări ca să treci peste sărbătorile astea pline de minciuni și drame familiale (sau familiare, cam tot aia e).  Un colind obosit se aude în difuzoarele și mai obosite agățate de pereții lipsiți de personalitate, pe când morții ăștia se perindă prin magazinele cu sacoșe umplute cu tot felul de porcării. Mă simt ca pe pârtie, blocând priviri goale ca fiind copaci. Cine naiba pune copaci pe pârtie? Ce idiot sunt.

Intru în magazinul de tutun, cu gândul la țigările mele prețioase, când dau nas în sâni cu Moș Crăciun. Cum, sâni? Aparent, patronul magazinului a crezut că ar fi amuzant ca vânzătoarea ar fi mai fericită dacă ar purta, toată luna decembrie după cum am aflat, un costum foarte sumar de Moș Crăciun. Nu știu ce părere are ea, dar eu sunt foarte fericit și-l felicit pentru gusturile sale impecabile. Îi cer cartonul meu de țigări duduii, cu un zâmbet extrem de tâmp ștampilat pe moaca mea, cam ca orice bărbat confruntat cu această dilemă. Blondina nu e complet proastă, așa cum zic bancurile vehiculate prin presa specializată, și aș cam băga mâna în foc că se mai dă și la mine. Ar putea Crăciunul să fie noua mea sărbătoare preferată? Ar putea fi Revelionul, cu cantitățile sale pantagruelice de alcool, fi devansat de un pom împodobit și de un sex oral făcut de o Crăciuniță blondă într-un mall? Prea grele întrebările pentru un creier mic de bărbat și slab oxigenat, sângele evident fiind ocupat cu un penis în semi-erecție.

Nu știu dacă e natura blondelor, sau doar a femeilor în general, de a purta o convorbire doar din ochi. Crăciunița avea ochii albaștrii, cam șterși, cu nimic special în ei, poate un licăr de speranță. Gândurile astea îmi zburau prin creierașul meu micuț când, brusc și iremediabil, am simțit ceva. Crăciunița se înecase cu anumite fluide bărbătești și încerca să-mi bolborosească că vrea un șervețel. Eu, fiind un gentleman înnăscut, i-am dat toată cutia și, deplasându-mă spre ieșirea din magazie, încheindu-mă la pantaloni, i-am zis cu toată candoarea mea de bărbat: păstrează toată cutia. Și atunci m-a pocnit, ăsta e spiritul Crăciunului, să dăruiești din toată inima, fără să mai aștepți un mulțumesc. N-are importanță că sus-numita cutie de șervețele era a magazinului.

18 decembrie

Tot mă mă zbat să găsesc un titlu pentru postul ăsta, dar nu pot. Stau pe un semi-întuneric, cu mult fum de țigare plutind alene prin fața monitorului ascultând dracu’ știe ce melodie. Și, normal, sunt furios iar pe societate. Probabil în creierașele voastre faceți acum mici glumițe de genul: Vai Mihnea, dar de ce? Ticăloși mici fără inimă ce sunteți. Hehe. Cum de ce? Pentru că societatea vostră atât de mult slăvită ca fiind apanajul omenirii, e de tot căcatul. Aveți niște valori care se bazează doar pe imagine. Cum merg, cum arăt când mănânc, ce tricou stupid am pe mine când mă duc să-mi iau țigări, cine sunt prietenii mei. Orice bărbat care bea un Cosmopolitan într-un bar e catalogat ca fiind gay sau pur și simplu un pămpălău, trebuie sa bei bere dacă vrei să fi bărbat. Orice femeie care fumează pe stradă e catalogată ca fiind curvă, ele trebuie sa fumeze doar în baruri sau acasă cu jaluzelele trase. Și astea nu sunt cele mai stupide chestii legate de atotminunata (nu știu dacă e un cuvânt, dar am trademark pe el) noastră societate. Problema e că toți sunt de acord cu regulile de acest gen. Foarte puțini au curajul sau nepăsarea (cam merg mână în mână astea două) de a nu intra în normele propagate de societate. Sunt foarte puțini care aleg să gândească critic toate aceste reguli nescrise, și care aleg să facă ce cred ei de cuviință.

Sunt și mai puțini care recunosc că toate problemele omenirii își au obârșia în trecutul violent al omului. Nu vreți să recunoașteți că în trecutul nostru au existat o infinitate de monștrii, care au comis atrocități pe care nici o minte bolnavă de azi nu le-ar putea concepe. Cruzime, brutalitate și violență, dar perfect justificabilă. Supraviețuirea. Atunci lucrurile poate erau simple, ucide sau vei fi ucis. Doar că acum aceste valori nu mai se mulează pe cerințele societății. Folosiți violența după Epoca Rațiunii? Ce stupid!

Ați înlocuit supraviețuirea cu consumerismul. Ce alt animal își mai petrece viața pentru a câștiga bani pentru a consuma mai mult? Nu sunt ecologist sau pacifist. Din contră, cred că ecologismul e o porcărie inventată de idioții care nu aveau pentru ce să lupte. Pacifismul, altă porcărie inventată de ecologiștii care nu se mulțumeau cu protejarea dobitoacelor din ogradă. Treziți-vă, omul nu are pacea în ADN. Omenirea va avea întotdeauna războaie de luptat cu sine, pentru ca instinctul de supraviețuire nu va lua niciodată forma flamurii albe. Atât timp cât omul va acționa doar din instinct, nu va exista pace.

Dealul

Dealul, la fel ca infinitul, e doar un cuvânt. Dealul exista chiar și când nu există un cuvânt, un sunet pentru el. Dealul nu poate fi explicat logic sau ilogic. Dealul a fost, este și va fi. Pe deal sunt o infinitate de oameni, din toate timpurile, la vale sau în vârf. La vale e întuneric, ochi galbeni și roșii sclipesc teroare și provoacă angoasă, țipetele adâncesc abisul omenesc, iar gustul sărat te îmbie la o baie în lacrimi. Pe măsură ce urci se luminează. Dar nu face greșeala de a considera drumul ușor. Întunericul și creaturile nu vor pleca, se ascund acum în sufletul tău, și amintirea văii e întotdeauna cu tine, dar vor fi din ce în ce mai mici pe măsură ce urci. În locul întunericului apare lumina soarelui, călduroasă și înălțătoare. În locul monștrilor apar oameni, cu zâmbete și voci cristaline. Arome de flori, dulciuri și fructe au luat loc gustului sărat, și iarba proaspătă îți mângâie simțurile.

Și fiecare om urcă și coboară dealul acesta de o infinitate de ori, de la începutul timpului până la sfârșitul Universului. Este o aventură, un drum spre întuneric și lumină, o epifanie în sine. E materialul realității, ața ce ține marioneta. E un zeu, demizeu și erou legendar în același timp. E demon și dragon.

Ce este dealul? Eu sunt dealul.

 

(I was lost, but now I’m back)

Fumul

Din țigarea care stă în scrumiera se ridica un fum gros, mai gros decât de obicei. Mă învăluie încet și-mi acoperă vederea. Camera a devenit o lumea a fumului, alb și miros de tutun ars. Mirosul cancerului și al libertății. Încep să merg, dar nu mai sunt în cameră. Prin fața ochilor încep să se perindă o multitudine de personaje. Creaturi ce-mi amintesc de persoane pe care le cunosc, unele frumoase, persoane care mi-au marcat existența într-un mod benefic, și monștrii hidoși care mi-au cauzat durere. Se contopesc într-o entitate colosală, cu o infinitate de ochi care mă privesc și mă dezbracă de caracter. Voci se aud, îmi dau sfaturi, mă înjură, mă strigă, plâng și se vaită. Sunetul îmi sparge un timpan și sângele țâșnește din ureche. Nu pot să alerg, pentru că entitatea e cu mine mereu. Mă ține strîns în îmbrățișarea sa ca de menghină. Își înfige colții în carnea mea, îmi smulge părul cu tot cu scalp. Fumul o alungă însă într-un final. Am lacrimi pe obraji și alerg, alerg până îmi sângerează tălpile, dar nu pot să mă opresc. Niciodată nu pot să mă opresc. Imagini apar din neant, trec și dispar, și nu pot să mă opresc să mă uit la ele. Trebuie să fug. Fără să mă uit înapoi, pentru că în spatele meu sunt umbre.

Și inima mea bate așa de tare că-mi rupe sternul, dar nu mă pot opri. Și din fumul alb apar alte umbre, variante ale propriului ego, alternanțe de caracter, psihoze posibile și existente. Fiecare vrea atenție, fiecare vrea să-i trăiesc viața, să-mi ia corpul pentru propriile fericiri și dezamăgiri. Ar trebui să o aleg pe vreuna? E undeva printre umbrele astea adevărul? Sau toate sunt reale? Pot vedea râul timpului? Sunt oare profetul posibilităților?

Țesătura

Sâmbătă noapte. Un bar, mese de lemn care au fost vopsite în grabă și polizate de un moș cu Parkinson, multă lume vorbind. Nu-mi aud nici măcar gândurile, poate în subconștient nici nu vreau. Întotdeauna sunt aceleași. Nimic nu e real. Și nu e alcoolul vorbind, e aceiași senzație care o am de mic copil. Trăiesc de 23 de ani într-un vis și nu pot să mă trezesc. Orice aș face, orice aș zice, orice aș scrie, sunt doar impresii compuse din vise și coșmaruri. E doar realitatea mea un vis? Sunt eu singurul prins în creierul meu, împreună cu toată pleiada asta de oameni și întâmplări? Câteodată parcă văd țesătura realității dezbinându-se și am senzația că o să mă trezesc sau că o să am o mare revelație. Dar întotdeauna țesătura se întretaie cu o alta și visul se schimbă, revelația nu are caracterul necesar pentru a înlătura coșmarul. Și astfel vine o altă zi, una după alta, într-un război de țesut în care eu sunt acul care sare de la o legătură la alta încercând să completez tabloul principal. Dar țesătura este infinită, așa că țelul meu, țelul vieții mele este nelimitat. Oare ăsta este Iadul meu, Tartarul? Pentru că am impresia că am stat aici de o veșnicie și mă mai așteaptă o veșnicie. Sar de la vis la vis, doar că visele mele întotdeauna se transformă în coșmaruri cu monștrii și revelații meschine care nu mă ajută cu nimic. Țigări, alcool, droguri, meditație, sex, toate sunt inutile, nu-mi conferă nici o imunitate. Am impresia că o să trăiesc până la sfârșitul Universului, și moartea e singura care îmi poate arăta ce caut. Ce caut? Ieșirea din vis sau măcar dovada că nu e un vis.
Nu știu ce e mai rău: faptul că eu vă consider doar niște plăsmuiri sau că voi mă considerați un nebun. Am impresia că stau undeva sus, peste capetele voastre și vă urmăresc viața ca prin microscop.  Și ce vieți lipsite de sens aveți. În majoritatea timpului nu știți ce faceți sau de ce o faceți. Nici măcar nu vă întrebați de ce, ce contează de ce, când aveți plăcerea. Oh, ce hedoniști sunteți! Cât mai multă plăcere, nu contează de care, cum o obțineți. Credeți că dacă aveți destulă, viața are însemnătate, credeți că vă face mai buni, că puteți da piept cu restul lumii atât timp cât sunteți drogați cu plăcere. Cât vă urăsc că nu vă puneți întrebări fără răspuns, că pentru voi infinit e doar un cuvânt și însemnătatea lui nu vă aduce disperarea. Teroarea infinitului, teroarea necunoașterii, nu o cunoașteți, sau vă prefaceți că nu o simțiți? Infinitul aduce singurătatea, și, oh, cît de singur sunt. Voi vă puteți împărtășii sentimentele cu oricine, sunteți pe aceiași lungime de undă, sunteți programați la fel, ura unuia e la fel ca ura altuia, vă spuneți că vă iubiți. Doar că nici voi nu înțelegeți ce înseamnă pe deplin. Aveți impresia că înțelesurile lor pot fi puse în cuvinte, pentru că altfel nu aveți cum comunica. Nu vă puteți înțelege.
Și iar țesătura iese la iveală. Nu vă înțeleg, pot doar să observ. Să vă văd, să vă aud, să vă miros, dar nu voi putea să vă înțeleg. Cum înțelegi un vis din care nu te poți trezi?

Păpuși asexuate

Se învârte lumea sau mă învârt eu? Se învârte lumea și mă învârt și eu. Ah, cineva mă oprește, dar lumea tot se învârte. Am senzația aia ciudată că o să vomit. Ups, nu e senzație. După câteva momente, împing cu putere ușa de la baie și-mi vărs tot stomacul în toaleta … roz. Ultima oară când mă duc la ziua unei tipe. Totul parcă e o casă Barbie. Foarte, foarte scumpă. Mă și văd ca un Ken fără organe sexuale lingând o păpușă Barbie între picioarele alea lungi, plastice, și …. și atât. Oare cum se împerechează Barbie și Ken? Mă cutremur doar când mă gândesc la două păpuși făcând sex. Nu ia foc penisul lui Ken? Din ce e făcută sperma lui? Oare creatorul păpușilor s-a gândit că va exista un sociopat care își va pune întrebările astea? Stând într-o toaletă roz? Pentru numele lui Buddha, sper să vă ardă casa!

Oglinda asta are formă de ponei sau WHAT THE FUCK!? La dracu, o iau razna. Opa, ce am aici? O pastilă. Are un…WY pe el. Ce mama naibii era WY? Nu contează. Exact de asta aveam nevoie, pun pariu că văd porcării de ponei și păpuși Barbie făcând sex din cauza oboselii. Și sticlelor de gin, dar mai mult oboseala. 90% pun pariu. Sunt sigur. Gata, puțină apă și s-a dus. Brusc și inevitabil, oglinda pur și simplu a început să se topească și să se scurgă pe perete. Poneiul reflectorizant, mai kitsch decât perdeaua răpirii din Serai, a ajuns o masă amorfă de …. ceva. Semăna cu budinca care o făcea prietena mea din copilărie. Asta până când mi-a smuls inocența, dezvirginându-mă la vârsta de 11 ani. Păpușa asta seamănă cu ea; picioare până în cer, roz ca un flamingo, blondă platinată și o față de plastic. Dacă mă gândesc mai bine, nu păpușa seamănă, sunt sigur ca tipa a fost inspirație pentru creatorul păpușii. Poate l-a torturat și pe el psihic și asta e răzbunarea lui. Un idol pentru zeița plasticului, să facă voodoo toți îngerii decăzuți din cauza micilor demoni cu fețe de plastelină și un semn pentru toate inocențele furate și distruse. Un semn că noi trăim de fapt, pe când ei sunt doar carcase cu forme umane conduse de o programare predefinită. Ei sunt sclavii, noi suntem fantomele.

Fără tine

Fără tine, nici măcar Cola asta nu are gust. Mai bine beau rugină. Fără tine, nici măcar nu am simțit când m-am tăiat cu cuțitul de pâine. Mai bine îmi tăiam o mână. Fără tine, mă simt mai singur decât înainte. Mai bine mă pun într-un seif și mă îngrop. Fără tine, văd numai gri oriunde m-aș duce. Mai bine îmi scot ochii. Fără tine, ploaia nu aduce nici o schimbare. Mai bine stau sub duș. Fără tine, parcă nu pot să respir. Mai bine îmi scuip plămânii. Fără tine, simt că sar din realitate în realitate. Mai bine fumez niște iarbă. Fără tine, nu pot sa dorm. Mai bine stau treaz. Fără tine, am mai mulți bani. Mai bine le dau la toți foc.

Căcat, iar am rămas fără țigări.

Purgatoriu (short story)

La dracu. Urăsc să apelez la magazinele astea de vacanțe virtuale. Toți care ies din ele au fețe de drogați. Se
droghează cu vise, asta de când poluarea a captat omenirea sub domurile astea jegoase de plexiglas. Dar de ce să mă
cac pe mine? Prefer să respir aer filtrat decât smog acid. Țin la plămânii mei. De ce am ales magazinul ăsta? Pare mai retras, mai gol și mai pe gustul meu. Recepționera aia blondă cu țâțele alea magnifice nu a fost unul din motive. Ia să citim oferta. Bahamas, Cuba, Madagascar…prea căutate. Aleg ultima pe listă, o insulă părăsită, fără picior de om. Perfect. Acum doar trebuie s-o aștept pe nevastă-mea și să plecăm. Impropriu spus. Tehnologia a fost inventată acum câteva decenii, dar puțini știu cum funcționează. Eu știu. Am lucrat la ea, până poponarii ăia de la corporație m-au dat afară. Unii zic că am fost curajos că am ridicat obiecții privind sănătatea mintală a clienților. Eu zic că a fost prost. Mai bine îmi țineam pliscul. Intră și EA în magazin. Ne pupăm ca doi boșorogi, îi iau paltonul și intrăm în spate. Îi e cam frică, dar o liniștesc. Se sperie prea ușor, de cînd cu războiul. Vin doctorii, ne așează pe masă. Îmi pun singur conectorii mentali, încerc să respir sacadat ca să fac tranziția mai ușoară. EA hiper ventilează așa că un doctor îi dă un sedativ. Imagini încep să apară pe retină ca un bliț. Văd o plajă paradisiacă. Stau în fund pe plajă și mă uit la oceanul albastru. E pace. EA adună fructe, deși nu au nici un efect asupra corpului real. Atât cât e fericită, ce contează? Se pune în fața mea și își dă rochia jos. E la fel de frumoasă ca atunci când am văzut-o prima dată. Imagini încep să-mi fulgereze pe retină din nou. La dracu, am plătit pentru 5 zile, nu 4 ore. Mașini defecte! EA dispare din față, și acolo unde era apare un coridor. Un miros metalic vine din el și niște voci îndepărtate se ceartă. Asta sigur nu face parte din program. Curiozitatea mă împinge spre coridor. Unde mă duc? De o oră mă învârt prin coridoare semi-întunecate. Vocile de mai devreme au tăcut și în locul lor aud un tânguit. Parcă e o mamă plângând după fiul său. Cum a plâns mama când am fugit de acasă acum mulți ani. Cine controlează programul ăsta? În sfârșit văd o cameră, cu un pat mic și un birou. Pe pat e un om cu fața spre perete, sau cel puțin așa mi se pare. Cu frica în sânge, îl apuc de umăr și mă uit la el. La dracu! E un mort. Fața îi e scofâlcita și se văd dinții galbeni. Doamne, ce e locul acesta?
Am lăsat mortul în pace, și încerc să-i descifrez hărțile de pe birou. De câți ani e aici? Sunt zeci de pagini. Kilometrii desenați. Încep să cred din ce în ce mai mult că am murit și sunt în Purgatoriu. Omul mort de lângă mine a căutat o
ieșire până a murit. Dar de ce a murit? De foame? Sete? Mă întorc spre el să caut semne care indică o cauză a morții,
dar a dispărut. La dracu, e în picioare în spatele meu. Ce e locul ăsta? Buzele ii se mișcă și începe să vorbească cu o
voce ciudată, aproape metalică.
- Nu te speria. Nu îți voi face rău. Știu cine ești și știu ce cauți aici.
- Cine….cine ești? Și de unde știi cine sunt eu?
- Am știut dintotdeauna cine ești, spuse mortul zâmbind cu un colț de gură. Te-am așteptat o veșnicie. Eu sunt o
inteligență artificială, nu am nume. Exist în locul acesta de la începutul Universului. Tu ești cel pe care îl aștept.
- Inteligență artificială? Începutul universului? La naiba, ești doar un program care a luat-o razna.
Încerc să-mi dau comenzi subconștiente să ies din program. Dar nu merge.

- Nu poți să ieși de aici fără ajutorul meu. Și ajutorul meu costă.
- Ce vrei? Credite?
- Banii tăi nu îmi folosesc la nimic. O vreau pe soția ta. Sau mai precis, corpul ei.
- Despre ce vorbești? întreb eu cu puțină frică strecurată în voce.
- Momentan corpurile voastre sunt goale de conștiință. Pot să mă downloadez în oricare dintre ele. Dar nu și fără
acordul vostru. Facem un târg: libertatea ta în schimbul corpului soției tale.

- Și dacă refuz? zic eu furios.
- Atunci fac același târg cu ea. Și ea va accepta. Și tu vei sta aici o eternitate.
- Deci am de ales între libertatea mea sau libertatea ei? Nu pot să fac această alegere.
- Ce e mai prețios? Propria supraviețuire sau iubirea?
- Nu vreau să stau în acest Purgatoriu o eternitate….
- Atunci alegerea e făcută. După ce te vei trezi, corpul soției tale va pleca, iar tu te vei duce acasă și-ți vei trăi viața în continuare. Și nu voi uita alegerea făcută.
- Bine, am răspuns eu cu scârbă față de alegerea făcută.

Războiul a ținut doar doi ani. La sfârșit am rămas singurul om de pe Pământ. Atunci EA a venit și mi-a șoptit:
- Îți mulțumesc ca m-ai creat și că apoi m-ai eliberat.

M-am săturat!

Da, m-am săturat. M-am săturat de oameni, de nevoia voastră de a simții ceva, orice, de impresiile voastre că oricine poate intra în clasificările voastre stupide, m-am săturat de religiile voastre, m-am săturat de războaiele voastre, de lipsa voastră de creativitate și viziune. M-am săturat de toată specia voastră nemernică și plină de defecte.M-am săturat de copii voștri idioți și de educația voastră care omoară orice spirit liber. Când o să realizați că nu sunteți importanți, că în câteva sute de ani nu veți mai exista? După ce toată lumea voastră va arde din temelii? Când o să aflați că nu există nici un Dumnezeu și tot cerul o să vă cadă în cap?

Să vă fie țărână ușoară, oameni nemernici.

Ziua 2: Pișoar sau pahar?

Bleah, vodka asta are gust de rugină. Halal bar. Măcar dacă eram și eu fumat, ca puștii ăștia care-și dau limbi lângă mine. Nu m-ar deranja, dar de la toate piersurile de pe ei zici că sunt într-o fabrică de Dacii. Asamblate manual. Du-vă-n scârmâz de hipstări. Oare sunt singurul care poartă o cămașă în latrina asta? Ah nu, uite pe cineva cu un sacou, sport și negru, eleganță domne. Căcat, eu și gura mea proastă, tipul/tipa are fular. Whhaaaat?! Mă întorc la vodka mea de căcat, înainte sa borăsc. Unde se duce lumea asta, când ajungi să porți fular oriunde? Ah ce bine, mă taie și pișarea.

Ajung frumos în baie, mirosuri suspecte de spermă și dracu știe ce altceva. Nici nu vreau să știu sincer. Toate trei toaletele ocupate. Well fuck. Hai la pișoar, ca bărbații. Mă pun eu pe treabă, termin și încerc să trag apa. Nu merge. Ce-i de făcut? Repar țeava? E vreun mecanism secret pe care creierul meu minuscul nu l-a sesizat? Pff de unde, nu trebuie să tragi apa, sunt cuburi de gheață înăuntru. Perplexitate maximă. Mă dezmeticesc, mă spăl pe mâini și mă pun în cur la bar iar. Cer niște gheață la barman. Ca să vezi, nu au. Le-au folosit la pișoare.