Cafeaua încă făcea ture prin stomac, provocându-mi o indigestie extraordinar de confuză, în timp ce înjuram ușor printre dinți. Îmi luase exact 5 minute să-mi fac tabieturile de dimineață și să ies din casă. Pentru a șasea zi consecutivă scopul declarat al trezirii de dimineață a fost depunerea unor acte nenorocite pentru a primi aprobarea de a-mi deschide propria firmă. Știam că birocrația e cruntă pe aici, dar nu aș fi crezut că în halul ăsta. Ai crede că odată ce au apărut sistemele astea noi computerizate totul ar merge strună, dar presupun că 1 și 0 se mișcă atât de repede pe cât omul le permite.
Îmi strâng mai bine paltonul negru pe mine și grăbesc pasul. Mai am vreo 40 de secunde să ajung la ușa instituției. Grație abilităților mele analitice înnăscute, am putu să stabilesc o fereastră de timp pentru a obține un loc la coadă astfel încât să ajung să depun foile astea până la sfârșitul programului. Aveam plicul la subraț, băgat într-o folie de plastic, pentru protecție dublă. Ajung la ușa de sticlă, pun mâna pe mânerul negru rece și intru. Trag o scurtă privire; erau deja cel puțin o sută de oameni, șerpuiți prin toată sala de așteptare. Mă pun repede la sfârșitul cozii. Mă uit la ceas, am ajuns exact la timp. Dacă calculațiile mele sunt corecte, și sunt, pe la ora 14 ar trebui să ajung la ghișeu. 10 minute până îmi verifică dacă am toate actele, dacă sunt semnate și ștampilate și o scurtă înregistrare. După, pot să mă duc și să mă culc. După atâtea zile de alergătură și stres, un somn bun pare la fel de departe ca vârful muntelui pentru Sisif.
Scot folia și plicul și le arunc în micul coș de gunoi. E timpul să fac inventarul. Două declarații, semnate și ștampilate. Contractul casei. Copie după buletin și certificat de naștere. Razele soarelui care se ridica pe cer evadau din închisoarea jaluzelelor și-mi cădeau pe foi, dându-le un aer translucid. Două timbre fiscale, roz. O hologramă multicolorată, imposibil de reprodus, din câte am înțeles. La ce dracu’ o folosi, nu știu, dar nu pot să neg că e drăguță. Încă ceva să-ți capteze atenția cât aștepți la coadă. Îți mai captează atenția din când în când, o mai întorci de câteva ori. Ca oile, ne holbăm la chestii strălucitoare.
Un bărbat din fața mea tuși scurt. Ridic privirea. Un munte de om, îmbrăcat tot într-un palton negru. Grizonat, tuns scurt ca pentru armată, umeri lați. Probabil un veteran ieșit la pensie tânăr. Oare de câte zile stă la coada asta? Oare asta e și coada pentru pensii? Oare sunt eu la coada care trebuie? Oh, Doamne, am stat la coada greșită de la început? Am pierdut o săptămână pentru că nu știu să întreb pe cineva. Dau să deschid gura și să-l întreb pe bărbatul din față. Pardon, să țip. Din fericire, un alt cetățean se așează în spatele meu și văd cu colțul ochiului același tip de declarație ca și a mea. Deci, sunt la coada corectă. Doi contra unul, noi avem dreptate. Așa merge democrația.
– Prima zi? îl întreb pe tipul din spatele meu.
– Pppoftim? se agită el.
Se vede de la o poștă că habar n-avea ce face aici.
– E prima dată când depui actele?
– Ah, da. Văd că e destul de mare coada. Oare mai ajung să depun.
– Eh, și mâine e o zi, spun eu și râd un pic mai tare decât aș vrea.
– Da, și asta-i adevărat …
Vocea îi pieri și pot să jur că se formează pungi negre sub ochii lui. Sau oare sunt sub ai mei? Nu știu, nu m-am uitat de ceva vreme în oglindă. O rumoare se stabilește în sală. Un foit susținut de foi și picioare. Un foșnet asurzitor al paltoanelor. Un frecat lugubru de palme. Oare ce se întâmplă? De când vin pe aici, n-am auzit așa ceva. Sigur, o tuse discretă. Un căscat prin dreapta, prin stânga. Dar ăsta e diferit. Ca și cum un monstru gigant se trezește, înfometat de eoni de hibernare. Deschide ochii. Infinitatea de stomacuri șușotesc după mâncare. Dar de ce nu se mișcă? Sunt aici deja de 20 de minute. Cel puțin un om trebuia să iasă din coadă și să plece. Unde? Cui îi pasă? Să plece! La dracu’ cu el. De ce nu se mișcă?!
O femeie între vârste iese din camera unde publicul n-are voie să intre și se opri, holbându-se indecisă la coada de oameni. Avea o pereche de ochelari la ochi și una atârnând de gât. Își scoase perechea de ochi și o schimbă cu cea de la piept. Își mișca buzele de parcă număra. De parcă asta ar ajuta cu ceva. „Mai deschideți un ghișeu”, țipă cineva. Da, da, corect. Individa se încruntă. Trase aer în piept. Oare o să țipe?
– Oameni buni! Oameni buni! Alo! Acolo în spate!
Rumoarea se opri și începu mai tare. Mulți erau nemulțumiți. Sau toți. Femeia mai trase odată aer în piept.
– Oameni buni, de ce ați venit azi? E sâmbătă!
Poftim!?! Oh, Doamne, e sâmbătă. De ce nu mi-am dat seama?!
Nimeni nu se mișcă. Nimeni nu scoate nici un sunet. Coada se transformă într-o masă amorfa, rozalie, pulsând, unduitoare. În fața mea se deschide o gură cât mine de mare. Zeci de dinți ascuțiți se rotesc înspre mine. Lumina se reflectă în ei, eliberând culori din întreg spectrul. Groaza se imprimă în ochii mei într-un curcubeu. Mă înghite. Cu fiecare zvâcnire, mă adâncesc din ce în ce mai mult în creatură, printre sucuri gastrice și paltoane și pixuri și timbre fiscale și căciuli și telefoane.Închid ochii.
Îi deschid și sunt în fața ghișeului. Singur. Toată lumea a plecat acasă. Un singur bob de sudoare stă atârnat pe fruntea mea. Femeia scrie cava la calculator și ridică privirea.
– Domnu’, v-am zis, e sâmbătă. Azi nu se depun … off, bine, dacă insistați vă înregistrez cererea. Hai, dar nu mai spuneți la nimeni.
Societatea Inadaptată 
Inepții recente