Un colaj hipstăresc despre 2015 folosind cadre de film

18505_10153272598282448_5579363409704091006_n10835324_10153175515857448_6478853348283598856_o10866119_10153264202532448_1411281690606943952_o10926294_10153159766842448_3901500821113633070_o10986461_10153330113827448_2099631559813580069_n11034409_10153300449732448_1118146176502332136_o11060050_10153666406717448_5923038242744488401_o11071013_10153297921312448_559643823093713576_o11083985_10153351407422448_4032538375835675664_o11112907_10153327715022448_4683580811692418730_o11141191_10153665345617448_2404074199870276435_n11155133_10153361179032448_7691832391309533172_o11204463_10153787699482448_845275943481572887_n11222820_10153645507102448_7218174628236533947_o11415548_10153556806617448_279422806409823074_o11429094_10153520968702448_1325012606967473320_o11540890_10153600917302448_5467381125222965043_o11713844_10153589825517448_6548185365360441013_o11802607_10153645542322448_5710069339609214069_o11942134_10153719246032448_5952207910841091325_o11953178_10153741384952448_3418761565764946419_n12004790_10153780314257448_5585553954901326748_n12080219_10153857790822448_9144440624690559631_o12248163_10153916929872448_2596887342254808934_o12291084_10153944818442448_5191880796587220933_o12291851_10153952620287448_5805587326559588154_o12322394_10153942401242448_7268452365107124418_o12339101_10153945039087448_1465614023557913118_o12339148_10153946829192448_540118846663173919_o12341510_10153954471502448_2232455713315771279_n12374894_10153974203687448_6220733981422495254_o

Variațiune pe aceeași temă: WW III pe tablă (Partea 14)

1978332_10152363570217448_1919390677_o

Computer Chess, 2013, Andrew Bujalski

Untitled

Pawn Sacrifice, 2015, Edward Zwick

Se zice că șahul este jocul regal, jucat de generali și comandanți, așa că nu este deloc mică mirarea referirea la Al Treilea Război mondial din ambele filme, primul fiind un mumblecore excelent (fucking see it, adică) și al doilea un biopic hollywoodian despre Bobby Fischer vs. Boris Spassky (as in nu se merită efortul).

Bine, în primul cadru cyber-anarhiștii speră că inteligențele artificiale, programate să joace șah la nivel de mașină, vor începe WW III, în al doilea amenințarea este cât se poate de reală, în plin Război Rece și paranoia ce a venit cu el, dar ce le leagă sunt cele 30 de miliarde de posibilități jucabile. Does that make sense?

Variațiune pe aceeași temă: Dumnezeu și personalitatea multiplă (Partea 13)

tyler

Tyler Durden: Fuck damnation, man! Fuck redemption! We are God’s unwanted children? So be it!

Untitled

Variațiune pe aceeași temă: Filosofând prin munți (Partea 12)

fm1

Trainspotting, 1996, Danny Boyle

fm2

My Son, My Son, What Have Ye Done, 2009, Werner Herzog

fm3

Narcos, 2015

Variațiune pe aceiași temă: Dorințe feminine vs dorințe masculine (Partea 10)

… în viziunea lui Godard (Je vous salue, Marie, 1985). Chiar dacă a renunțat oarecum la vederile stângiste de-a lungul timpului, Jean-Luc a rămas la conceptele despre sexe până mai târziu. Un fel de femeile sunt greu de împăcat, bărbații sunt repede mulțumiți. Adevăr sau misoginie? N-are importanță, e cinematografie franceză.

fem masc

Variațiune pe aceiași temă: Nebunie împinsă (Partea 9)

Untitled

The Ninth Configuration, 1980, William Peter Blatty

joker

The Dark Knight, 2008, Christopher Nolan

Cu toate că nebunia este similară doar ca aliniament mental, scurtele momente de luciditate scenaristică evocă scurte momente de nebunie în scenarist. Dacă-n prima scenă se evocă nebunia prefăcută (sau nu) a lui Hamlet, în a doua se afirmă nebunia adevărată a lui Harvey Dent. Adică tot o asemănare, dar mai subtilă (sau nu). Coincidența face ca ambele personaje evocatoare să fie și ele nebune. Un fel de ars amentia în ars drama. Sau ceva de genu’.

Tratat vizual de pustiime

(Disclaimer: eu așa traduc bleakness, așa că sîc)

Localizată în violență de toate felurile, ignorată de optimiști și caracterizată de lipsa speranței, pustietatea vizuală nu deplânge nimic și nimeni nu o va deplânge. Trăiești, supraviețuiești și mori, o regulă supremă, aici evidențiată pregnant cu discuții filozofice ce ating moartea și suferința umană, cadre simple pline de angoasă și culori ce pastelizează sfârșitul. Vine la pachet cu o depresie cronică. Eu v-am avertizat.

într-o ordine invers cronologică vizionată:

original

Kids, 1995, Larry Clark. De precizat, scris de Harmony Korine, care va figura mai târziu ca regizor. O zi din viața unor adolescenți din New York, presărat cu inocențe furate, sexual sau nu, skateboarding, puțina violență, multe înjurături și sex premarital. Când a apărut a cauzat câteva scandale pe motiv că unele scene de sex au implicat minori.

Neds, 2010, Peter Mullan

Neds, 2010, Peter Mullan. Situat undeva într-o suburbie britanică, abandonat emoțional de către părinți, John McGill trece de la o „carieră” academică din școala generală la urcușul puterii într-o bandă de infractori adolescenți. Oarecum asemănător cu This is Britain, doar că fără skinheads.

Naked, 1993, Mike Leigh

Naked, 1993, Mike Leigh. O antiteză briliant de pustiită dintre Johnny, un cinic care fuge din Manchester pentru că a violat o tânără, și Jeremy, un tip care abuzează verbal și fizic de femei pentru că este bogat. De departe cel mai interesant personaj fiind Johnny, fatalist, nihilist și cu un umor negru interacționând cu tot felul de oameni prin Londra.

Leviafan, 2014, Andrey Zvyagintsev

Leviafan, 2014, Andrey Zvyagintsev. Nimeni nu-i întrece pe ruși la povești ce revelează societatea proprie ca fiind coruptă, fără speranță și neagră. Un exemplu elocvent de noua cinematografie rusească (a câștigat și un Oscar), Leviathan spune povestea unei familii ce urmează a-și pierde casa din cauza autorităților locale.

Gummo, 1997, Harmony Korine

Gummo, 1997, Harmony Korine. După cum ziceam, Korine a trecut la regie cu această bijuterie nihilistă. Un orășel pustiit de tornade, personaje care mai de care mai ciudate, alergând fără scop și dând piept cu depresii sinucigașe.

Buzzard, 2014, Joel Potrykus

Buzzard, 2014, Joel Potrykus. De departe o supriză mișto, Buzzard spune povestea lui Marty, un tip cam paranoic, care o ia razna treptat care încearcă să tragă pe sfoară compania la care lucrează part-time. Furia și frica din el crește până când iese la iveală violența. Slackerish, niște brutal metal și o mănușă a la Freddy Krueger.

The Onion Field, 1979, Harold Becker

The Onion Field, 1979, Harold Becker. Ceva mai diferit de restul, un cop story inspirat din evenimente reale, când doi recidiviști răpesc doi polițiști, pe care-i duc pe un câmp (cu ceapă, evident) cu scopul de-ai executa. Unul scapă, unul moare și de aici filmul explorează sistemul judiciar american. Ce e marcant e personajul Greg (interpretat de unicul James Woods), machiavelic și nihilist și felul în care încolăcește faptele.

Garage, 2007, Lenny Abrahamson

Garage, 2007, Lenny Abrahamson. Viața contemporană irlandeză, văzută prin ochii unui angajat la o benzinărie, undeva la marginea unui oraș, unde și-a petrecut toată viața, Josie fiind un fel de copil-adult, văzut ca un gigant inofensiv, țintă regulată a batjocurii, brusc devenit prieten cu un adolescent. Apare și un interes romantic, pe care-l vede la fel ca și restul, Josie devenind un fel de borcan de presiune emoțională.

Va urma … (?)

Variațiune pe aceiași temă: Femei și puli (Partea 8)

(Disclaimer: dacă te simți ofensat/ă de postul ăsta, nu îl citi. dacă ai ajuns aici considerând că am postat pornache, n-ai nimerit bine)

Boogie Nights, 1997, Paul Thomas Anderson

Boogie Nights, 1997, Paul Thomas Anderson

Nånting måste gå sönder, 2014, Ester Martin Bergsmark

Nånting måste gå sönder, 2014, Ester Martin Bergsmark

Untitled

Bully, 2001, Larry Clark

Obsesii feminine cinematografice … (partea 25)

shoot me

Lucy Webb (Teresa Palmer) –  Kill Me Three Times, 2014, Kriv Stenders

Untitled

Rat (Saoirse Ronan) – Lost River, 2015, Ryan Gosling

Untitled1

 The Girl (Sheila Vand) – A Girl Walks Home Alone at Night, 2014, Ana Lily Amirpour

The Strange Color of Your Body’s Tears (părere)

Giallo” nu este un termen pe care-l auzi des în cultura cinematografică “de zi cu zi”. Este un curent de literatură și film ce provine din Italia. Acum, genul în sine este descris ca o amestecătură de thriller polițist și mister cu elemente de horror și erotism, dar pentru publicul italian orice thriller intră în categoria de “giallo”. Cuvântul se traduce prin galben, o reminescență a anilor antebelici, când în Italia apăreau niște cărți pulp de detectivi/mister cu coperta galbenă. Evident, există un întreg curent cult dedicat filmelor din acest gen, cu regizori dedicați, printre care amintesc de Dario Argento, în principal pentru că este singurul de care am auzit și a cărui filme le-am urmărit sporadic de-a lungul timpului. De The Strange Color of Your Body’s Tears am dat complet aleator, împleticindu-mă de el și păstrându-l pe lista de vizionat timp de mai multe luni.

Regizat și scris de de doi belgieni, Hélène Cattet și Bruno Forzani, L’étrange couleur des larmes de ton corps pe numele său original este povestea unui soț care , întorcându-se acasă după o călătorie de afaceri, realizează că i-a dispărut nevasta. Povestea și scenariul nu ies în evidență cu nimic, personajele având replici minimaliste și puține, ce mi-a amintit pe alocuri de Nicolas Winding Refn, ceea ce aduce un pic și a atmosferă de neo-noir. În schimb, periplul lui Dan (Klaus Tange) prin vecinii săi este extraordinar pus în scenă printr-o cinematografie magnifică, semnată de Manuel Dacosse (ce a colaborat cu cei doi regizori și la Amer, primul lor lung metraj). Este un experiment de cinematografie extraordinar, combinând cam toate metodele inventate de-a lungul timpului pentru a forma un tablou caleidoscopic reprezentând sexualitatea umană, temerile primitive și natura plăcerii, pornind de la masochism, voyerism până la violența naturală umană. La un moment dat, poate părea plictisitor datorită poveștii vagi, dar nu este un film de disecat, ci de experimentat. Trebuie să te lași în voia imaginilor și a mișcărilor, să-i permiți să-ți scoată emoțiile la lumină.

Pornind de la cadrele caleidoscopice (știu, a doua oară când folosesc cuvântul) ce amintesc de Gaspar Noé și al lui Into the Void până la folosirea luminilor colorate à la Godard pentru a schimba starea spectatorului, Cattet și Forzani reușesc, după părerea mea, să picteze un peisaj uman al subconștientului, emoții și fixații ce zac la suprafața vieților normale. După cum am zis, este un experiment în umanitatea ascunsă.