A doua carte

So, here we are again.
E mică, editată special pentru Scribd și un citit cât mai cursiv, așa că să nu vă aud că de ce e prea mică. Dacă sună a ceva legat de Iisus, ei bine, așa și e. Iisus se întoarce la omenire să o salveze. Printre cyberspațiu, videofoane, mașini zburătoare și colonii marțiene. Un amestec de cyberpunk, filosofie futuristă și umor robotic. Și cam atât.
Este moca și o să fie moca și pe viitor. O puteți downloada în .doc și .pdf și pe viitor poate o să o transform și în .epub sau .mobi. Tot ce vă rog este ca dacă v-a plăcut, să dați un share pe Facebook și un like pe Scribd. Apropo, share la link, nu la evenimentul ăsta. 😛 Și evident, aștept criticile prin SMS sau telegramă. Enjoy!
https://www.scribd.com/doc/250321876/A-Doua-Venire

Anunțuri

Retrospectivă All Black Everything

Pentru cine nu știe, ABE a fost un fel de passion project. Din varii motive, l-am declarat mort clinic. Momentan. Dar se cere din public o retrospectivă so here it is.

Țin să mulțumesc tuturor implicați și să-i invit să participe și la alte proiecte.

All Black Everything 100

Fotograf/Model: Alexandra Butuceanu de la DUST Project

Fotograf/Model: Anamaria Tatu de la anacuamic

Fotograf: Dragoș Anca de la Dragoș Anca Photography

Model: Paula

Fotograf: Marina Lisandra

Model: Atena

Fotograf: Avram Mihnea Ștefan de la Avram Mihnea Photography

Model: Andreea

Fotograf/Model: Ștefana Olaru de la The Pretty Blossoms

Fotograf/Model: Tonța Roxana

All Black Everything 200

Fotograf: Andreea-Doria Costin de la Andreea-Doria Costin Photography

Model: Antonia

Fotograf: Avram Mihnea Ștefan de la Avram Mihnea Photography

Modele: Andreea, Luminița, Andra, Esra

Fotograf: Dragoș Anca de la Dragoș Anca Photography

Modele: Andreea, Luminița, Andra, Esra

Fotograf/Model: Ioana Şomănescu

10896368_433472880138266_7212424051081986485_o

All Black Everything 300

Fotograf: Marina Lisandra

Model: Atena

Fotograf: Andra Bumbac

Fotograf: Alexandra Butuceanu de la DUST Project

All Black Everything 400

Fotograf: Andreea-Doria Costin de la Andreea-Doria Costin Photography

Model: Antonia

Fotograf: Nicoleta Cioabă

Model: Antonia

Fotograf: Avram Mihnea Ștefan de la Avram Mihnea Photography

Model: Gabriela

Fotograf/Model: Ștefana Olaru de la The Pretty Blossoms

All Black Everything 500

Fotograf: Diana Curcă

Model: Alina

Fotograf: Avram Mihnea Ștefan de la Avram Mihnea Photography

Model: Sonja

Fotograf: Cristi Rusu de la Cristi Rusu PH

Model: Diana

Fotograf: Oana Buteata (ultima fotografie aparține lui Sergiu Andrei Butnariu)

Anti-establishment Collection creată de Oana Buteata

 

Fotograf: Avram Mihnea Ștefan de la Avram Mihnea Photography

Model: Andreea

 

Bonus!

Fotograf: Ioana Balaș

Model: Felicia

14725488_703815913103960_1876382662928820131_n

Fotograf: Alexandru Busuioc

14925758_716502718501946_5557598150514663041_n

Un colaj hipstăresc despre 2015 folosind cadre de film

18505_10153272598282448_5579363409704091006_n10835324_10153175515857448_6478853348283598856_o10866119_10153264202532448_1411281690606943952_o10926294_10153159766842448_3901500821113633070_o10986461_10153330113827448_2099631559813580069_n11034409_10153300449732448_1118146176502332136_o11060050_10153666406717448_5923038242744488401_o11071013_10153297921312448_559643823093713576_o11083985_10153351407422448_4032538375835675664_o11112907_10153327715022448_4683580811692418730_o11141191_10153665345617448_2404074199870276435_n11155133_10153361179032448_7691832391309533172_o11204463_10153787699482448_845275943481572887_n11222820_10153645507102448_7218174628236533947_o11415548_10153556806617448_279422806409823074_o11429094_10153520968702448_1325012606967473320_o11540890_10153600917302448_5467381125222965043_o11713844_10153589825517448_6548185365360441013_o11802607_10153645542322448_5710069339609214069_o11942134_10153719246032448_5952207910841091325_o11953178_10153741384952448_3418761565764946419_n12004790_10153780314257448_5585553954901326748_n12080219_10153857790822448_9144440624690559631_o12248163_10153916929872448_2596887342254808934_o12291084_10153944818442448_5191880796587220933_o12291851_10153952620287448_5805587326559588154_o12322394_10153942401242448_7268452365107124418_o12339101_10153945039087448_1465614023557913118_o12339148_10153946829192448_540118846663173919_o12341510_10153954471502448_2232455713315771279_n12374894_10153974203687448_6220733981422495254_o

Corridă (short story)

Îmi aud pașii. Îmi aud pașii, mergând printre mulțimea gălăgioasă și scrutând orizontul uman. Nu am văzut niciodată un ocean, dar întotdeauna am presupus că așa arată. Violent, dar unduios. Agitat, dar molcom. Înaintez încet. Aș vrea să prind un loc liber, dar corpul ăsta nu se poate mișca mai repede. Are 86 de ani solari și trebuie să-l înlocuiesc rapid. Poate câștig azi la corridă. Este, probabil, ultima mea șansă.

Un selenar îmbrăcat în totalitate în galben își agita brațele lunguiețe. Pesemne își semnaliza tovarășii. Întotdeauna mă frapau ăștia născuți pe Lună; aveau cel puțin 3 metri și întotdeauna se îmbrăcau în culori deschise sau țipătoare. Probabil pentru că tot ce vedeau pe bucata aia de rocă era praf cenușiu. Cum evadau de dictatura mega corporației, se transformau în curcubee. Asta dacă ajungeau pe Terra; toți marțienii purtau roșu. Cei drept, le plăceau toate tonurile de roșu. Și tocmai ce un grup roșiatic trecu prin fața mea. Trei erau de culoarea tomatelor, unul într-o fustă lungă cinabre (pesemne un servitor, nici un marțian important nu s-ar îndepărta atăt de mult de tonalitatea solului marțian) și, evident, doi în robe stacojii. Probabil un cuplu de funcționari aflați în vacanță. Oare marțienii își petreceau concediul pe la coride își lupte de stradă din cauza sângelui vărsat? O rumoare străbătu holul înalt. Un anunț în cele trei limbi principale anunță numele taurului. ZAGREUS. Trebuie să-mi găsesc un loc.

Am urcat treptele în grabă, împiedicându-mă de câteva ori în sandalele cu clopoței. Știam că într-o zi, îmi voi rupe gâtul fragil din cauza lor, dar nu puteam renunța la ei. În dungi mov și aurii, aruncau raze incandescente când erau lovite de raze ultraviolete. Fiind plină zi, și un eveniment atât de important, nu puteam să mă încalț cu altceva. Îmi aranjez ușor pantalonii bufanți făcut din tuburi de nanocarbon. Noroc că au memorie electronică, altfel trebuia să stau concentrat pe forma loc constant. Ajung la ultimul etaj al Colosseumului,  și-mi trag puțin suflarea. Scot un dispensor de mescamfetamină și-l lipesc de buze. Apăs pe buton. Inspir. Nu-mi dau seama dacă drogul își mai face efectul; grupurile umane au ajuns atât de colorate de când cu Noua Modă Mondială încât unii selenari chiar au crize cromatice. Am auzit zvonuri că unii chiar au murit, dar asta e deja ridicol. În dreapta mea, un tip cu părul mov se agită pe o muzică silențioasă. Alt dependent de muzică binaurală. Genul de dependent care-și taie urechile și își pune mufe în locul lor. De regulă, renunță și la vorbit odată cu operația asta de biohacking. Probabil și la ascultatul altor oameni. Nu pot să zic că-i deplâng alegerea.

Mă așez pe scaunul de plastoțel. Soarele bate îngrozitor așa că sunt nevoit să îmi întunec ochii cu câteva grade; deja cei în jurul meu au ochii aproape negri. Într-o parte a arenei, un taur își deplasează privirile prin mulțime. E un exemplar extraordinar. Negru, cu coarnele ascuțite. Clonat special pentru activitatea asta. Lupta cu un toreador. Ucide sau vei fi ucis. După atâția eoni de evoluție, lupte pentru supraviețuire, după atâta cruditate, după atâtea secole de umanitate, și asta tot e la ordinea zilei. Legea junglei. Se așterne liniștea. Vine toreadorul. O mică portiță se deschide în zidul circular și iese un omuleț. Îmbrăcat cu același costum tradițional folosit de toreadori în Vechea Spanie. Făurit exact pentru era asta a Culorilor. Taurul devine din ce în ce mai agitat. Toreadorul, pe nume Trizbiz Ronegon, scoate capa roșie de la brâu. O explozie de urale și aplauze. Marțienii. Își scoate sabia subțire și lunguiață. O altă explozie. Terranii. Totul se reduce la roșu momentan. Selenarii stau cuminți. Taurul începe să dea cu copita în pământ și să ridice praful. De pe Marte. Peste tot, numai roșul marțian. Ne invadează. Trizbiz pune la loc sabia în teacă și preia poziția. Agită apa. Taurul vede roșul. Atacă. De l-ar omorî instant aș câștiga o mulțime de bani, cât pentru 10 corpuri noi. Doar să-l prindă într-o poziție greșită. Să-l împungă puțin în pântece. Dar de unde atâta noroc? Toreadorul se eschivează abil, cu o piruetă dublă. Mulțimea e în delir. Taurul e confuz. Ce exemplar de căcat. Atacă din nou, Trizbiz sare pe lângă el ca o balerină. Mulțimea se extaziază, eu sunt în agonie. Atac. Eschivă. Bucurie, disperare. Închid ochii, știu sigur că o să pierd. Îi deschid. Coarnele bestiei trec razant pe lângă flancul terranului. Acesta din urmă se poticnește un pic. L-a lovit, pune mâna pe pe rană. Nu, doar se asigura că nu e lovit. Taurul e obosit, respiră greu. Am pierdut ultimii bani. Aș vrea să mă ridic, să fug. Oriunde. S-mi trăiesc ultimii ani în corpul ăsta undeva departe, în natură. Dar nu o pot face. Ochii nu se mai pot dezlipi. Urmează sângele. Încă o eschivă și animalul cade. Stă în genunchi în fața toreadorului. Se uită în jos, parcă anticipând lovitura. Mulțimea a luat-o razna, asta dacă n-o făcuseră deja. Nu-mi dau seama. Aruncă cu confetti în aer. Sutiene mov, jobene verzi, un pantof albastru. Nu mă ridic de pe scaun. Știu povestea. Am mai văzut sânge. Dar nici nu mă ridic. Nu aplaud. Nu țip. Știu cum e să te naști doar ca să mori, având doar o mică șansă la viață. Bărbatul ridică cotul în aer, vârful sabiei îndreptat spre capul taurului. Oare sunt singurul care doar se uită?

Mai în față, cu 24 de rânduri în jos și puțin la dreapta, un băiețel se uita la spectacol. Avea pe cap o bonetă neagră, un sacou negru, pantaloni de stofă negri, cravată neagră și cămașă neagră. O singură lacrimă îi curgea din colțul ochiului din frunte. Animalul zăcea fără suflare în țărână, sângele șiroindu-i pe gât, formând o baltă roșiatică. Marțienii jubilau. Toreadorul se îmbăta cu adulație. Mulțimea era în delir. Sau delirată. Copilul, nou născut, fiind a primul său corp, se holba la cadavru, contemplând natura acestui așa zis sport. Nu i se părea corect sub nici o formă, dar nu știa cum să protesteze. O liniște se așeză peste spectatori. Marele Guvernator al Noi Spanii intră în ring să-l felicite și să-l premieze pe om. Având pe cap un hublou translucent din cristal, boxeri aurii și ciorapi azuri, Marele Guvernator era printre singurele persoane ce avea voie să nu poarte nici un fel de pantofi. O etalare a puterii sale administrative. Desigur, nu era ilegal să calci pe cineva pe picior, lucru ținut sfânt de către servitorii și subalternii săi. Se împiedică; un ciorap îi alunecă până la gleznă. Se poticni un pic, dar se redres la timp. Câteva cuvinte pregătite mai devreme răsunară printre rânduri. Copilul nu asculta, căci observase între timp un mic detaliu la toreador. Taurul reușise să-l atingă pe Trizbiz în șoldul stâng; acesta nu pățise nimic pentru că era …

  • Android! țipă băiețelul, ridicându-se în picioare. Un android! Se întoarse spre cei din spatele său. Uitați-vă la el! Un android a încălcat Marea Convenție a Corridelor.

Instant, marea de oameni își schimbă atitudinea; de la bucuria generală a trecut la furie asupritoare. Un ecran zbură din public, prăbușindu-se la picioarele toreadorului/android. Selenarii, rămași pașnici până acum, începură a sări din tribune pentru a distruge făptura pozitronică. Nimeni nu urăște un sintetic mai mult decât un selenar. În scurt timp, o hărmălaie generală puse stăpânire pe arenă. Copilul nu mai vedea nici toreadorul sintetic, nici cadavrul taurului clonat. Se ridică și se învârti într-un picior, scrutând scaunele. Un individ bătrân se uita intens către câmpul de luptă. Băiețelul ridică din umeri și plecă. Bătrânul stătea tot acolo.

 

Variațiune pe aceeași temă: WW III pe tablă (Partea 14)

1978332_10152363570217448_1919390677_o

Computer Chess, 2013, Andrew Bujalski

Untitled

Pawn Sacrifice, 2015, Edward Zwick

Se zice că șahul este jocul regal, jucat de generali și comandanți, așa că nu este deloc mică mirarea referirea la Al Treilea Război mondial din ambele filme, primul fiind un mumblecore excelent (fucking see it, adică) și al doilea un biopic hollywoodian despre Bobby Fischer vs. Boris Spassky (as in nu se merită efortul).

Bine, în primul cadru cyber-anarhiștii speră că inteligențele artificiale, programate să joace șah la nivel de mașină, vor începe WW III, în al doilea amenințarea este cât se poate de reală, în plin Război Rece și paranoia ce a venit cu el, dar ce le leagă sunt cele 30 de miliarde de posibilități jucabile. Does that make sense?

La coadă (short story birocratic)

Cafeaua încă făcea ture prin stomac, provocându-mi o indigestie extraordinar de confuză, în timp ce înjuram ușor printre dinți. Îmi luase exact 5 minute să-mi fac tabieturile de dimineață și să ies din casă. Pentru a șasea zi consecutivă scopul declarat al trezirii de dimineață a fost depunerea unor acte nenorocite pentru a primi aprobarea de a-mi deschide propria firmă. Știam că birocrația e cruntă pe aici, dar nu aș fi crezut că în halul ăsta. Ai crede că odată ce au apărut sistemele astea noi computerizate totul ar merge strună, dar presupun că 1 și 0 se mișcă atât de repede pe cât omul le permite.

Îmi strâng mai bine paltonul negru pe mine și grăbesc pasul. Mai am vreo 40 de secunde să ajung la ușa instituției. Grație abilităților mele analitice înnăscute, am putu să stabilesc o fereastră de timp pentru a obține un loc la coadă astfel încât să ajung să depun foile astea până la sfârșitul programului. Aveam plicul la subraț, băgat într-o folie de plastic, pentru protecție dublă. Ajung la ușa de sticlă, pun mâna pe mânerul negru rece și intru. Trag o scurtă privire; erau deja cel puțin o sută de oameni, șerpuiți prin toată sala de așteptare. Mă pun repede la sfârșitul cozii. Mă uit la ceas, am ajuns exact la timp. Dacă calculațiile mele sunt corecte, și sunt, pe la ora 14 ar trebui să ajung la ghișeu. 10 minute până îmi verifică dacă am toate actele, dacă sunt semnate și ștampilate și o scurtă înregistrare. După, pot să mă duc și să mă culc. După atâtea zile de alergătură și stres, un somn bun pare la fel de departe ca vârful muntelui pentru Sisif.

Scot folia și plicul și le arunc în micul coș de gunoi. E timpul să fac inventarul. Două declarații, semnate și ștampilate. Contractul casei. Copie după buletin și certificat de naștere. Razele soarelui care se ridica pe cer evadau din închisoarea jaluzelelor și-mi cădeau pe foi, dându-le un aer translucid. Două timbre fiscale, roz. O hologramă multicolorată, imposibil de reprodus, din câte am înțeles. La ce dracu’ o folosi, nu știu, dar nu pot să neg că e drăguță. Încă ceva să-ți capteze atenția cât aștepți la coadă. Îți mai captează atenția din când în când, o mai întorci de câteva ori. Ca oile, ne holbăm la chestii strălucitoare.

Un bărbat din fața mea tuși scurt. Ridic privirea. Un munte de om, îmbrăcat tot într-un palton negru. Grizonat, tuns scurt ca pentru armată, umeri lați. Probabil un veteran ieșit la pensie tânăr. Oare de câte zile stă la coada asta? Oare asta e și coada pentru pensii? Oare sunt eu la coada care trebuie? Oh, Doamne, am stat la coada greșită de la început? Am pierdut o săptămână pentru că nu știu să întreb pe cineva. Dau să deschid gura și să-l întreb pe bărbatul din față. Pardon, să țip. Din fericire, un alt cetățean se așează în spatele meu și văd cu colțul ochiului același tip de declarație ca și a mea. Deci, sunt la coada corectă. Doi contra unul, noi avem dreptate. Așa merge democrația.

– Prima zi? îl întreb pe tipul din spatele meu.

– Pppoftim? se agită el.

Se vede de la o poștă că habar n-avea ce face aici.

– E prima dată când depui actele?

– Ah, da. Văd că e destul de mare coada. Oare mai ajung să depun.

– Eh, și mâine e o zi, spun eu și râd un pic mai tare decât aș vrea.

– Da, și asta-i adevărat …

Vocea îi pieri și pot să jur că se formează pungi negre sub ochii lui. Sau oare sunt sub ai mei? Nu știu, nu m-am uitat de ceva vreme în oglindă. O rumoare se stabilește în sală. Un foit susținut de foi și picioare. Un foșnet asurzitor al paltoanelor. Un frecat lugubru de palme. Oare ce se întâmplă? De când vin pe aici, n-am auzit așa ceva. Sigur, o tuse discretă. Un căscat prin dreapta, prin stânga. Dar ăsta e diferit. Ca și cum un monstru gigant se trezește, înfometat de eoni de hibernare. Deschide ochii. Infinitatea de stomacuri șușotesc după mâncare. Dar de ce nu se mișcă? Sunt aici deja de 20 de minute. Cel puțin un om trebuia să iasă din coadă și să plece. Unde? Cui îi pasă? Să plece! La dracu’ cu el. De ce nu se mișcă?!

O femeie între vârste iese din camera unde publicul n-are voie să intre și se opri, holbându-se indecisă la coada de oameni. Avea o pereche de ochelari la ochi și una atârnând de gât. Își scoase perechea de ochi și o schimbă cu cea de la piept. Își mișca buzele de parcă număra. De parcă asta ar ajuta cu ceva. „Mai deschideți un ghișeu”, țipă cineva. Da, da, corect. Individa se încruntă. Trase aer în piept. Oare o să țipe?

– Oameni buni! Oameni buni! Alo! Acolo în spate!

Rumoarea se opri și începu mai tare. Mulți erau nemulțumiți. Sau toți. Femeia mai trase odată aer în piept.

– Oameni buni, de ce ați venit azi? E sâmbătă!

Poftim!?! Oh, Doamne, e sâmbătă. De ce nu mi-am dat seama?!

Nimeni nu se mișcă. Nimeni nu scoate nici un sunet. Coada se transformă într-o masă amorfa, rozalie, pulsând, unduitoare. În fața mea se deschide o gură cât mine de mare. Zeci de dinți ascuțiți se rotesc înspre mine. Lumina se reflectă în ei, eliberând culori din întreg spectrul. Groaza se imprimă în ochii mei într-un curcubeu. Mă înghite. Cu fiecare zvâcnire, mă adâncesc din ce în ce mai mult în creatură, printre sucuri gastrice și paltoane și pixuri și timbre fiscale și căciuli și telefoane.Închid ochii.

Îi deschid și sunt în fața ghișeului. Singur. Toată lumea a plecat acasă. Un singur bob de sudoare stă atârnat pe fruntea mea. Femeia scrie cava la calculator și ridică privirea.

– Domnu’, v-am zis, e sâmbătă. Azi nu se depun … off, bine, dacă insistați vă înregistrez cererea. Hai, dar nu mai spuneți la nimeni.

Variațiune pe aceeași temă: Dumnezeu și personalitatea multiplă (Partea 13)

tyler

Tyler Durden: Fuck damnation, man! Fuck redemption! We are God’s unwanted children? So be it!

Untitled

Variațiune pe aceeași temă: Filosofând prin munți (Partea 12)

fm1

Trainspotting, 1996, Danny Boyle

fm2

My Son, My Son, What Have Ye Done, 2009, Werner Herzog

fm3

Narcos, 2015

Variațiune pe aceeași temă: Fața mea e construită (Partea 11)

(Disclaimer: cineva mi-a atras atenția că se scrie aceeași, nu aceiași. Drept urmare, putem să cădem de acord că nu știu să scriu. Mulțumesc, J.)

lvt

Replica în sine sună cam așa (furată direct din scenariu):

„When you were here last, you turned on the stairs and said, „My face is a city.”

What did you mean by that? What city?

My face or your face?

What are you talking about?

My face or your face? What city?

What city?”

La fel ca și restul filmului (Forbrydelsens Element, 1984), Von Trier construiește o lume distopică, întunecată, fără de speranță. De ce nu chiar și fața protagonistului să nu fie asamblată, cărămidă cu cărămidă, fundație cu fundație, pe un schelet de anti-erou, presărat cu vicii? În fond, nu e o cursă bine versus rău, ci om contra om.

Nici nu e o surpriză că intro-ul din True Detective are elemente din aceiași credință arhitecturală.

td1 td2

Obsesii feminine cinematografice … (partea 26)

doom generation

Amy Blue (Rose McGowan) – The Doom Generation, 1995, Gregg Araki

lyndon

Lady Honoria Lyndon (Marisa Berenson) – Barry Lyndon, 1975, Stanley Kubrick

neds

Aunt Beth (Marianna Palka) – Neds, 2010, Peter Mullan

(fragment)

[…] Și din întunericul conștient, simt o picătură de sudoare ce se prelinge pe obrazul meu stâng. Deși știu că nu o să mai adorm, încerc să ignor. O provocare a voinței, redundantă în sinea ei, dar ego-ul trebuie să facă asta. Mă gâdilă îngrozitor și tenul îmi vibrează. Începe să mă doară, terminațiile nervoase deja nu mai fac diferența între senzații. Mă gâdilă, mă doare, neuronii mei sunt în excitare majoră. Conștientul își revine din mica perioadă de nonexistență atât de plăcută; simt din nou căldura asta infernală, pielea corpului lipicioasă, acoperită de cearceaful sintetic și perna ce frige. Nu deschid ochii, dar știu că jaluzelele se vor deschide automat în orice clipă și va trebui să mă scol. Ce am de făcut azi? Nimic, ca în fiecare zi. Ba nu, trebuie să-mi spăl hainele. Oare să dau drumul la aerul condiționat azi? Mai am doar 3 zile permise și e de abia jumătatea lunii. O să mor fiert în apartamentul ăsta. Picătura de transpirație și-a terminat drumul pe fața mea și a fost absorbită de materialul pernei. O mică victorie. Păcat că războiul a fost pierdut de ceva vreme. Un click și soarele intră violent în cameră. Îmi arde ochii prin pleoape. Mă trezesc. Cum era zicala aia veche? Încă o zi în Iad?

Contactul cu gresia rece mă înviorează. Mă-ndoiesc că e naturală, dar are aceleași proprietăți. Nimic nu e natural în blocul ăsta. La dracu, nimic nu e natural pe toată planeta asta de ceva vreme. Arunc o scurtă privire la repartitor, mai aveam destulă apă din rația de luna asta. Ca o coincidență, dispensorul de pastă de dinți era plin. Asta ar explica de ce am doi dinți lipsă. Ridic capul și mă uit în oglindă. Îmbătrânesc, dar asta nu e o surpriză. Nu-mi trezește nici o emoție. Câteva fire albe mi-au apărut pe tâmpla dreaptă. Orbitele mi s-au adâncit și mai mult în craniu. Probabil acum pot spune că am ochi cavernoși, dacă aș avea cui să spun.  Un scaner de pe perete clipește verde; semn că nu am contractat vreuna dintre bolile mortale. Desigur, nu scanează și pentru altceva, asta ar presupune o vizită la doctor și bani pe care nu-i am. Asta se întâmplă când primești categoria D; ești lăsat în mizerie la suburbie. Dar nu te lasă să mori, nu, viața e prețioasă. Oricât de mizeră ar fi.

Cafea, țigări. Primul lucru pe care-l fac în bucătărie dimineața este să comand o cafea și să aprind o țigară. Bine, nu știu dacă aș putea numi lichidul ăla cafea. E procesat din biomasă și colorat maro și are un gust amaro-dulceag, dar te ține în priză. Am băut asta timp de 15 ani și am uitat ce gust avea cafeaua naturală. Presupun că asta e marea tragedie a vieții, să începi ziua așa. Și țigările nu sunt mai prejos, sunt din alge artificiale. La dracu și cu făbricile astea de biomasă. Locul de veci al categoriei C, muncind ca dronele zi și noapte. Un muget prelung face peretele să se scuture violent. Cineva a dat drumul la apă după mult timp. Oare cine? Oricum, sunt doar două posibilități; vecina de la 4 sau vecina de la 6. Halal, bloc cu 3 locatari. În curând toată categoria D va dispărea. Prea puțini se nasc, în schimb toți mor prematur. Nu suficient de rapid, aș zice dacă ar exista cineva să mă-ntrebe. Apăs două butoane și din imprimantă iese o farfurie de plastic cu o masă amorfă. Știu că e stricată de ceva timp, dar oricum comand omletă cu brânză. Poate am înnebunit suficient ca într-o zi să halucinez că într-adevăr mănânc ceva adevărat. Nu astăzi. În curând.

Arunc farfuria în chiuvetă. Amestecul din stomac pare a fi acid pur. Îmi mai aprind o țigară și mă arunc și eu pe canapea. Oare ce reluări au azi? De când cu noul regim nu sunt decât trei canale: Canalul de Filme, Canalul de Seriale și Canalul de Știri. Desigur, toate filmele și serialele sunt vechi și toate știrile sunt propagandă politică. Cel puțin te lasă să alegi. Aleg un sitcom din 1996, ma amuză. Sunt mai multe personaje variate, alungă singurătatea timp de câteva ore. Păcat ca a căzut și Hollywood-ul odată cu capitalismul. Meseria de actor sau regizor nu mai este necesară în noua ordine mondială. „Desființați arta” am impresia că s-a strigat atunci. Și au avut dreptate, la dracu’ cu arta lor cu tot. Mai bine trag un pui de somn. […]