Corridă (short story)

Îmi aud pașii. Îmi aud pașii, mergând printre mulțimea gălăgioasă și scrutând orizontul uman. Nu am văzut niciodată un ocean, dar întotdeauna am presupus că așa arată. Violent, dar unduios. Agitat, dar molcom. Înaintez încet. Aș vrea să prind un loc liber, dar corpul ăsta nu se poate mișca mai repede. Are 86 de ani solari și trebuie să-l înlocuiesc rapid. Poate câștig azi la corridă. Este, probabil, ultima mea șansă.

Un selenar îmbrăcat în totalitate în galben își agita brațele lunguiețe. Pesemne își semnaliza tovarășii. Întotdeauna mă frapau ăștia născuți pe Lună; aveau cel puțin 3 metri și întotdeauna se îmbrăcau în culori deschise sau țipătoare. Probabil pentru că tot ce vedeau pe bucata aia de rocă era praf cenușiu. Cum evadau de dictatura mega corporației, se transformau în curcubee. Asta dacă ajungeau pe Terra; toți marțienii purtau roșu. Cei drept, le plăceau toate tonurile de roșu. Și tocmai ce un grup roșiatic trecu prin fața mea. Trei erau de culoarea tomatelor, unul într-o fustă lungă cinabre (pesemne un servitor, nici un marțian important nu s-ar îndepărta atăt de mult de tonalitatea solului marțian) și, evident, doi în robe stacojii. Probabil un cuplu de funcționari aflați în vacanță. Oare marțienii își petreceau concediul pe la coride își lupte de stradă din cauza sângelui vărsat? O rumoare străbătu holul înalt. Un anunț în cele trei limbi principale anunță numele taurului. ZAGREUS. Trebuie să-mi găsesc un loc.

Am urcat treptele în grabă, împiedicându-mă de câteva ori în sandalele cu clopoței. Știam că într-o zi, îmi voi rupe gâtul fragil din cauza lor, dar nu puteam renunța la ei. În dungi mov și aurii, aruncau raze incandescente când erau lovite de raze ultraviolete. Fiind plină zi, și un eveniment atât de important, nu puteam să mă încalț cu altceva. Îmi aranjez ușor pantalonii bufanți făcut din tuburi de nanocarbon. Noroc că au memorie electronică, altfel trebuia să stau concentrat pe forma loc constant. Ajung la ultimul etaj al Colosseumului,  și-mi trag puțin suflarea. Scot un dispensor de mescamfetamină și-l lipesc de buze. Apăs pe buton. Inspir. Nu-mi dau seama dacă drogul își mai face efectul; grupurile umane au ajuns atât de colorate de când cu Noua Modă Mondială încât unii selenari chiar au crize cromatice. Am auzit zvonuri că unii chiar au murit, dar asta e deja ridicol. În dreapta mea, un tip cu părul mov se agită pe o muzică silențioasă. Alt dependent de muzică binaurală. Genul de dependent care-și taie urechile și își pune mufe în locul lor. De regulă, renunță și la vorbit odată cu operația asta de biohacking. Probabil și la ascultatul altor oameni. Nu pot să zic că-i deplâng alegerea.

Mă așez pe scaunul de plastoțel. Soarele bate îngrozitor așa că sunt nevoit să îmi întunec ochii cu câteva grade; deja cei în jurul meu au ochii aproape negri. Într-o parte a arenei, un taur își deplasează privirile prin mulțime. E un exemplar extraordinar. Negru, cu coarnele ascuțite. Clonat special pentru activitatea asta. Lupta cu un toreador. Ucide sau vei fi ucis. După atâția eoni de evoluție, lupte pentru supraviețuire, după atâta cruditate, după atâtea secole de umanitate, și asta tot e la ordinea zilei. Legea junglei. Se așterne liniștea. Vine toreadorul. O mică portiță se deschide în zidul circular și iese un omuleț. Îmbrăcat cu același costum tradițional folosit de toreadori în Vechea Spanie. Făurit exact pentru era asta a Culorilor. Taurul devine din ce în ce mai agitat. Toreadorul, pe nume Trizbiz Ronegon, scoate capa roșie de la brâu. O explozie de urale și aplauze. Marțienii. Își scoate sabia subțire și lunguiață. O altă explozie. Terranii. Totul se reduce la roșu momentan. Selenarii stau cuminți. Taurul începe să dea cu copita în pământ și să ridice praful. De pe Marte. Peste tot, numai roșul marțian. Ne invadează. Trizbiz pune la loc sabia în teacă și preia poziția. Agită apa. Taurul vede roșul. Atacă. De l-ar omorî instant aș câștiga o mulțime de bani, cât pentru 10 corpuri noi. Doar să-l prindă într-o poziție greșită. Să-l împungă puțin în pântece. Dar de unde atâta noroc? Toreadorul se eschivează abil, cu o piruetă dublă. Mulțimea e în delir. Taurul e confuz. Ce exemplar de căcat. Atacă din nou, Trizbiz sare pe lângă el ca o balerină. Mulțimea se extaziază, eu sunt în agonie. Atac. Eschivă. Bucurie, disperare. Închid ochii, știu sigur că o să pierd. Îi deschid. Coarnele bestiei trec razant pe lângă flancul terranului. Acesta din urmă se poticnește un pic. L-a lovit, pune mâna pe pe rană. Nu, doar se asigura că nu e lovit. Taurul e obosit, respiră greu. Am pierdut ultimii bani. Aș vrea să mă ridic, să fug. Oriunde. S-mi trăiesc ultimii ani în corpul ăsta undeva departe, în natură. Dar nu o pot face. Ochii nu se mai pot dezlipi. Urmează sângele. Încă o eschivă și animalul cade. Stă în genunchi în fața toreadorului. Se uită în jos, parcă anticipând lovitura. Mulțimea a luat-o razna, asta dacă n-o făcuseră deja. Nu-mi dau seama. Aruncă cu confetti în aer. Sutiene mov, jobene verzi, un pantof albastru. Nu mă ridic de pe scaun. Știu povestea. Am mai văzut sânge. Dar nici nu mă ridic. Nu aplaud. Nu țip. Știu cum e să te naști doar ca să mori, având doar o mică șansă la viață. Bărbatul ridică cotul în aer, vârful sabiei îndreptat spre capul taurului. Oare sunt singurul care doar se uită?

Mai în față, cu 24 de rânduri în jos și puțin la dreapta, un băiețel se uita la spectacol. Avea pe cap o bonetă neagră, un sacou negru, pantaloni de stofă negri, cravată neagră și cămașă neagră. O singură lacrimă îi curgea din colțul ochiului din frunte. Animalul zăcea fără suflare în țărână, sângele șiroindu-i pe gât, formând o baltă roșiatică. Marțienii jubilau. Toreadorul se îmbăta cu adulație. Mulțimea era în delir. Sau delirată. Copilul, nou născut, fiind a primul său corp, se holba la cadavru, contemplând natura acestui așa zis sport. Nu i se părea corect sub nici o formă, dar nu știa cum să protesteze. O liniște se așeză peste spectatori. Marele Guvernator al Noi Spanii intră în ring să-l felicite și să-l premieze pe om. Având pe cap un hublou translucent din cristal, boxeri aurii și ciorapi azuri, Marele Guvernator era printre singurele persoane ce avea voie să nu poarte nici un fel de pantofi. O etalare a puterii sale administrative. Desigur, nu era ilegal să calci pe cineva pe picior, lucru ținut sfânt de către servitorii și subalternii săi. Se împiedică; un ciorap îi alunecă până la gleznă. Se poticni un pic, dar se redres la timp. Câteva cuvinte pregătite mai devreme răsunară printre rânduri. Copilul nu asculta, căci observase între timp un mic detaliu la toreador. Taurul reușise să-l atingă pe Trizbiz în șoldul stâng; acesta nu pățise nimic pentru că era …

  • Android! țipă băiețelul, ridicându-se în picioare. Un android! Se întoarse spre cei din spatele său. Uitați-vă la el! Un android a încălcat Marea Convenție a Corridelor.

Instant, marea de oameni își schimbă atitudinea; de la bucuria generală a trecut la furie asupritoare. Un ecran zbură din public, prăbușindu-se la picioarele toreadorului/android. Selenarii, rămași pașnici până acum, începură a sări din tribune pentru a distruge făptura pozitronică. Nimeni nu urăște un sintetic mai mult decât un selenar. În scurt timp, o hărmălaie generală puse stăpânire pe arenă. Copilul nu mai vedea nici toreadorul sintetic, nici cadavrul taurului clonat. Se ridică și se învârti într-un picior, scrutând scaunele. Un individ bătrân se uita intens către câmpul de luptă. Băiețelul ridică din umeri și plecă. Bătrânul stătea tot acolo.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: