Povestiri din cameră

Prima povestire

Lumina s-a topit în timp ce mă ascundeam prin crăpăturile camerei, uitându-mă cum întunericul înghițea, cu lăcomia unui monstru biblic, cei patru pereți neajutorați, albi și aproape goi, care alcătuiesc închisoarea mea voită. În loc de gratii, ferestrele sunt acoperite de jaluzele fade, din aluminiu care atunci când le atingi, scot sunete de lupta, aducându-mi  aminte de bătălii străvechi, arătându-mi oameni eviscerați, țipând după un ajutor care nu vine, murind pentru lăcomia celor puternici. Zăpada de afară ar putea fi roșie cu sângele lor, sânge vărsat pentru nimic, pentru că o bucată de pământ sau o monedă de aur n-ar putea înlocui vreodată o viață de om, oricât de lipsită  de importanță ar fi. Dar lumea nu merge, și nici camera asta. Aș putea să scot jaluzelele, sau măcar să le deschid puțin, astfel încât lumina soarelui ar resuscita plantele de pe pervaz. Dar n-o voi face, nu este destinul lor să trăiască. Eu sunt Dumnezeul lor și eu le hotărăsc soarta. Sunt foarte sigur că dacă ar prinde puteri, m-ar sugruma în somn. E o lege elementară, orice sclav își vede libertatea prin moartea stăpânului, doar ca să sfârșească prin privarea de libertate a altor vietăți, ajungând la rândul lor stăpâni și dumnezei. Nu, deocamdată să trăiască în semi-întuneric, soarta lor e legată de jaluzele și de lumina soarelui, nu de hotărârea mea.

A doua povestire

Căldura caloriferului face încăperea mai primitoare, în comparație cu exteriorul. Caloriferul e mândru de sine, el asigură o ambianță aparte, mai ales că toate cărțile care trăiesc în bibliotecă îi aduc ofrande zilnic. Nu trece un moment în care să n-auzi „Ah, drăguțul de calorifer, iar radiază o fericire călduroasă magnifică” sau „Văleu, nici dacă eram lângă o stea nu era așa de cald”. Desigur fiecare carte are stilul său, în funcție de cine e scrisă, cărui gen aparțin și ce fel de coperți are. Scara socială a bibliotecii diferă enorm de mult de scara socială a oamenilor. Totul începe de la nobilime, cărțile care sunt citite curent, ele sunt peste restul și de regulă sunt noi-venite. Desigur, sunt și cele care sunt realese, având un statut aparte în cadrul bibliotecii, ele constituie consiliul suprem, și își reprezintă genul cu îndârjire. De exemplu, oricine știe că genul SF e dintotdeauna într-un război rece cu cărțile vechi. Cele SF știu că sunt privilegiate, având un raft propriu, cele mai bune coperți și reprezentate cel mai bine în consiliu. Pe de altă parte, cărțile vechi sunt aruncate aleatoriu prin toată biblioteca și cu coperți scorojite, unele neavând nici atât.  Oricine ar crede că genului SF i s-ar face milă de ele, mai ales că ele portretizează, de regulă, un viitor mai mult sau mai puțin pașnic, dar nu, nici gând. Genul SF își dorește superioritatea, purtând un război crunt, violent și neîndurător. Fiecare promite, între paginile sale, alți membrii mai interesanți și mai voluminoși, care de abia așteaptă să fie cumpărați. Dar această imigrare nu se poate face așa, brusc și fără pregătiri anterioare. Trebuie să se aprecieze spațiul unde va locui această nouă carte, și aici intervin tacticile mârșave a genului SF. Toate sunt negre. și ies în evidență. S-au prins ele de demult ca oamenilor le place uniformitatea, și în comparație cu cărțile vechi, care au toate culorile posibile, bucata de negru din bibliotecă cu titlurile sale albe, scrise cu un font modern și șic, aduc un confort vizual pregnant. Până și caloriferul nu-și poate lua ochii de metal de la ele.  Amalgamul de culori este scurtat, una din cărțile vechi este luată și de regulă aruncată nemilos la gunoi. Totul, în numele unui viitor uniform.

A treia povestire

O mică bucată de scrum de lângă prelungitor se ceartă de zor cu o bucată de scrum mai mare, aflată dedesubtul biroului. Cu toate că provin din aceiași țigare și având aceiași vârstă, nu pot cădea de acord la nimic. Cea mai recentă ceartă a început azi dimineață și continuă și acum, în orele târzii ale nopții, nelăsând prizele să doarmă liniștite după o zi de muncă asiduă. O agendă veche, având veleități jurnalistice, sau cel puțin așa credea ea, a încercat să redea discuția cât mai real posibil.

B1, bucata mai mică de scrum

B2, bucata mai mare de scrum

B1: Nu, nu mă voi închina niciodată Sfintei Scrumiere. Este absurd și foarte, foarte irațional, spuse ea, luând o gură imensă de aer.

B2: Dar soră, de acolo venim. Acolo am fost create prin focul sfânt și aduse pe această podea lumească pentru a fi reintegrate în absolut la întoarcere țigaretei superioare.

B1: A luat-o razna! țipă aceasta pentru sine. Ce face scrumiera aia sfântă? Sau focul? De ce nu înțelegi că țigara nu se va întoarce? Am fost aruncate, de către acel cineva care ne-a creat și trebuie să acceptăm asta.

B2: Blasfemie! Cum poți zice asta? Scrum din scrumul meu! N-ai absolut nicio dovadă și totuși vorbești ca să te afli în treabă. Toți de pe podeaua asta vorbesc despre tine, cea care nu crede în Sfânta Treime. Mă faci de rușine.

B1: Nu-mi pasă. Nu voi crede niciodată fără dovezi și nu mă interesează părerile altora.

Tot vacarmul se opri brusc a doua zi. Agenda cu aere de reporter îl văzuse pe aspirator plecând cu burta plină din cameră. Cele două bucăți de scrum nu au mai fost văzute vreodată. Agenda adulmecă aerul stătut din cameră; mirosea a crimă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: