Cultura optimismului, statul dădacă și distopia (editorial)

(Disclaimer: nu știu ce-nseamnă editorial. Go with it.)

Dacă putem accept convenția că optimismul este doar mecanism evolutiv de combatere a „gândurilor negre și dezolante”, atunci putem pune într-o altă lumină curentul ăsta de Stat Dădacă (nanny state), concept provenit de la PM-ul Marii Britanii Ian Macleod (20 iunie 1970 – 20 iulie 1970), care începe să ia forma unei distopii.

Convenția privind viața în general acceptată de umanitate este că „viața merită trăită”, o iluzie regurgitată cu convingere de majoritatea maselor. Cum era și de așteptat, orice formă politico-economico-socială are câte o variantă de propagandă pentru întreținerea acestei iluzii molcome, pornind de la visul american capitalist până la religie. Odată cu noul mileniu, devine din ce în ce mai accentuată această tendință de a aduce toată societatea la aceste norme de conviețuire. Curentul ăsta de „new age optimism” sau cultură înglobează mai multe domenii mai mult sau mai puțin noi, printre care cele mai evidente fiind cărțile (sau cursurile) de self-help, life coaching, psihologia modernă sau noul val de filosofii vegano-sănătoase. Scopurile lor sunt variate, pornind de la „o senzație de bine”, acceptarea de către semeni și o viață mai sănătoasă. În schimb, filosofia pesimismului fiind considerată doar un obiect de amuzament, iar filosofia în sine transformată într-o adunătură de aforisme și citate, de regulă prezente în social media.

Un exemplu concret ar fi cel al Marii Britanii și politica sa în privința fumatului. Fumătorii sunt împinși spre marginea societății, ca niște outsideri, cu toate că forma de guvernământ ar trebui să fie bazată pe egalitate (monarhie unitară constituțională parlamentară). În același timp, guvernul s-a implicat activ pe piața de tutun, obligând companiile să pună pe pachetele de țigări imagini cu avertizări despre pericolele fumatului, afectând direct și indirect consumatorul. Totodată, fumatul  a fost interzis în locurile publice, incluzând și baruri, ceea ce este ciudat, dat fiind faptul că un bar este considerat afacere privată în alte considerente economice. Astfel, depinzând de înclinarea politică, intervenția guvernului poate fi privită ca implicarea și deturnarea conceptului de piață liberă, dar și ca o manipulare directă a consumatorilor, mai ales că marketingul țigărilor este tratat ca propagandă. Ironic, nu?

Dar care este legătura cu conceptul de distopie? Ei bine, nu este o distopie politică, economică sau socială, cu toate că toate trei domeniile sunt implicate. Este una biologică. Conștiința de sine a avut un rol neclar în supraviețuirea speciei, poate undeva în zorii civilizației umane, dar odată cu evoluția tehnologică ar putea pune bețe-n roate viitorului. Timpul odată petrecut cu supraviețuirea este acum liber, iar mintea umană nu face pauze. În concepția mea, din această necesitate de a ocupa mintea, a apărut această cultură a optimismului.

Variațiune pe aceiași temă: Voință; Putere vs moarte sau Nietzsche vs Mainländer (Partea 7)

… deci, Nietzsche are voința de putere și Mainländer are voința de moarte, ceea ce nu e ciudat, amândoi fiind fani Schopenhauer, dar aici se trunchiază deosebirile. Voința de putere ține de abandonarea moralității ca fiind o construcție superficială a imperativelor sociale, pe când voința de moarte apare după ce [Mainländer sau orișicine] își dă seama că non-existența e mai mișto ca existența și astfel devine principiul suprem al moralității. Nici nu-i de mirare că Nietzsche îl numește pe Mainländer ca fiind un diletant, dar oricum Friedrich a fost întotdeauna mai șugubăț și megaloman.

Acum, că tot e un versus, cine câștiga? Evident, nu-i așa de ușor în filosofie. (sau e?) Părerea mea personală este că voințele astea două sunt fețele unei singure monezi. Lăsând la o parte partea optimistă, pentru că e o privire absolut superficială, astea două pot fi ca un cerc vicios. Te zbați și te bați, voind putere ca unic supliment alimentar necesar, dar alergatul ăsta trebuie să fie văzut câteodată ca redundant, apărând voința de moarte. Sau, trăiești fără rost până când devii beligerant și belicos. Sau ceva de genu’.

Cam atât cu lecția de filosofie de duminică.

640px-Nietzsche187a

(am pus și o poză să nu ziceți că vă plictisesc)

Later edit: ca să le leg frumos și de un film: Gummo, 1997, Harmony Korine

3

25 martie

… și au devenit așa de puțini oamenii care își folosesc liberul arbitru și pentru altceva decât mâncare și parfumuri (teoria mea e că gustul și mirosul sunt singurele lucruri neafectate atât de mult de nevoi biologice). totul este o afacere. ateii devin atei după ce citesc cărți pentru atei. fani ai nihilismului doar pentru că nietszche e contra cultură. reptilieni. noua ordine mondială. religii și culte. comunism versus nazism versus democrație. convenționalul alimentează neconvenționalul și neconvenționalul alimentează convenționalul și amândouă bazate pe convenții. totul este o afacere. liber gânditori transformați de vreo carte, și nu de vreun gând evoluat dintr-o experiență. ăsta e pericolul citirii filosofiei la vârste mici. unde sunt oamenii care se țin departe de ideologii și credințe pentru ca să-ți formeze singuri opiniile? unde e animalu ăla rațional amintit de toată lumea? pentru că mi se pare că suntem atât de puțini. și cel mai deconcertant este credința asta oarbă în propriile credințe, oricare ar fi ele. crizele de identitate sunt atât de puține încât mă întreb din ce în ce mai mult spre ce probleme vă zboară gândul.
într-o altă ordine de idei, a zis-o bine camus cu singurul mod prin care poți să ai de-a face cu o lume încătușată este să devii atât de absolut de liber încât propria existență să fie un act de rebeliune.

Generalități despre generalizare

Deși am zis mai în glumă, mai în serios că nu mai scriu pe blog, sunt forțat de anumite împrejurări de a reveni cu un articol, două. Și de obicei nu scriu despre lucrurile, persoanele, ideile care-mi plac, ci despre prostiile și proști care mă amuză. Deci, un subiect infinit.

Ce mă amuză mai nou sunt idioții care sar de cur în sus atunci când îi generalizezi. (știu, vă așteptați la un articol despre ce mănânc eu când mă trezesc după amiaza; mic dejun sau prânz) „Oh nu, ai zis că fac parte dintr-un anumit gen de oameni. Mă simt profund ofensat!” Da, așa e. Toți suntem unici și speciali, iar cine nu vede asta e un conformist și un neinteresant. Păi parcă suntem toți cu moț în cur sau doar tu ești?

Anunț important: nu sunteți speciali și nici unici. La fel ca arta. Originalitatea a dispărut de ceva vreme, acum totul ține de nuanțele pe care ți le însușești, cum te asamblezi ca persoană încât să nu pari un căcat pleoștit. Contează cât de interesant ești și cât de bine disimulezi inspirațiile tale pentru că, la un moment dat, sigur o să plictisești mulți oameni. Contează să te adaptezi cât mai bine și să adopți diferite piese pe măsură ce avansezi în viață. Desigur, aici vorbesc strict de cei cu o gândire critică. Dacă faci parte din masa de paricopitate, nu trebuie să-ți faci griji; cei ca tine sunt prea proști să se plictisească unul de altul. Desigur, faptul că nu fac parte din masa asta nu mă face special, sunt milioane ca mine, dar noi avem ceva puțin diferit. Noi vedem cum v-ați asamblat. Ai avut păpușă Barbie în copilărie, nu e de mirare că acum vrei să pari înaltă și blondă, deși ai un metru și-o flegmă și-ți stă ca dracu cu orice fel de culoare. Ai avut soldăței de plastic în scutece, și acum vrei să te faci general. E drăguță asta zic eu, dar tu nu poți să treci de instrucție pentru că nu te duce capul nici la alergat.

N-am o problemă cu faptul că vă credeți speciali, chiar deloc. Problema mea e că vă aruncați în chestii mai mari ca voi. Toți vreți să jucați în filme, sau să ajungeți pe scenă cu Santana, sau să câștigați premiul Nobel. Și în mare parte, nu e vina voastră. E vina părinților, profesorilor, a societății în general. V-au ținut în puf, când vă întreba cineva ce vreți să vă faceți când sunteți mari și voi ziceați astronaut sau cercetător, toată lumea vă ținea trena pentru că deh! copilul meu e special pentru că e al meu. Ajungi la maturitate (în România, norocoșilor) și ca să vezi, n-ai făcut nimic. Ai două doctorate în fizică nucleară și faci cartofi prăjiți la Mec, dând vina pe noroc, baștanii care au dat șpagă sau pe părinți că ți-au zis să-ți urmezi visele. Iți dai seama că nu ești special și intri în depresie. Poate te și sinucizi, dar orice ai face, nu te procrea. Pentru că o să promovezi aceiași cultură de căcat care te-a adus în situația asta.

Și da, și eu sunt în cam aceiași situație, pentru că și eu am crezut porcăriile regurgitate de profesori. În schimb, mama îmi zicea că dacă nu învăț și dacă nu muncesc cu sârg, o să ajung gunoier. (am auzit că un gunoier câștigă destul de mult, ar trebui să mă interesez) Problema cu muncitul ăsta din greu e că promovează mediocritatea. Și mie nu-mi place mediocritatea. Și când zic mediocritate, nu zic ordinar. E ok să fi ordinar, are o anumită nuanță de libertate. Când zic mediocritate, zic prostie. Prostia aia propagată de toți idioții ăștia care cred că dacă muncești din greu, o să ai de toate. O pulă! Citez: dacă gândești pozitiv, se întoarce karma și o să ai parte de bine. Iarăși, o pulă! Hai să stăm ca proștii și să ne gândim la floricele pe câmpii pentru că sigur o să vină cineva să-mi dea bani de căldură pe timp de iarnă. Pentru că sunt pozitiv, în pula mea! Desigur, nu mă deranjează dacă mori înghețat în garsoniera ta, e un cretin în minus pe lumea asta.

Și o ultimă chestie, nonconformismul ăsta. Care e tot conformism. Da, ai o șuviță albastră, kilt și șosete roz. Felicitări, ai sindromul Down! Dar asta nu înseamnă ca ești nonconformist, sigur mai sunt cel puțin câteva sute de oligofreni ca tine care au decis să iasă așa pe stradă. Da, nu-ți pasă că te judecă lumea, mare căcat flambat, ai salvat lumea de culoare gri și trebuie să-ți facem o statuie. Doar așa, ca să-ți zdruncin visele de rebel, oamenilor nu le prea pasă cum ieși tu îmbrăcat afară, au ei destule probleme pe cap. Poți să gândești în orice direcție, plan, dimensiune, undeva, odată, sigur cineva a gândit ca tine. Nu te conformezi normelor larg acceptate, bravo ție, dar dacă faci asta doar ca să pari cu moț am niște vești proaste: ești un idiot profund.

Durere

Există o durere. Este la fel de ascuțită ca cea fizică și la fel de măcinătoare ca cea emoțională. Durează toată viața și n-o poți opri decât prin moarte. N-o simte toată lumea, doar cei anumiți bătuți de soartă. Eu o denumesc durerea existenței. Nu e vorba de supraviețuirea corpului sau de calitatea vieții. Ține exclusiv de existență. Ești plasat într-un timp și spațiu, unde exiști timp de câteva decenii și atât. Non-existență, existență și iar non-existență. Oh, și ce durere. Citește despre alte existențe și ai vrea să vezi cum ar fi să te afli în Japonia feudala. Sau la răsăritul omenirii. Sau la apusul ei. Dar nu poți exista acolo și atunci, ești prins aici. Indiferent că accepți asta sau nu, durerea e acolo. O simți când vezi soarele și știi că și el o să moară. O simți când cineva îți mângâie degetul suav și știi că sunt doar impulsuri electrice. Țeluri, iubiri, plimbări, mâncare. Destine. Pfff, destine. Fericire, tristețe, depresii, frici. Doar cuvinte în fața existenței imuabile. Cum dracu să te simți împlinit ca om când simți durerea asta în fiecare secundă? Nici somnul nu mai e ce a fost odată.

Lumea mea (eseu)

„Dacă v-ar chema NASA și v-ar spune: „Ne-am săturat de tine și vrem să pleci de pe planetă. Avem o planetă foarte asemănătoare cu pământul, e a ta, fă ce vrei cu ea.”, ce ați face? Ce ați lua cu voi? Cum ați construi societatea, și cu cine? Cum ar arăta o lume făcută după chipul și asemănarea voastră?” (Freija)

 

În primul rând, aș pleca de bună voie, nu trebuie decât să fiu invitat. În al doilea rând, să primesc o planetă doar pentru mine ar fi …. WOW! Aș lua cu mine doar strictul necesar. O bază de date cu toată literatura omenirii și o enciclopedie completă, precum și o colecție completă de ADN de la toate vietățile Terrei, așteptând să fie reconstruite cu o imprimantă 3D organică. Societatea de pe noua planetă va fi formată în jurul unui grup cu puteri depline, format din minți echilibrate (psihic, emoțional). Va avea un mic set de reguli; să nu ucizi, să nu pui în pericol supraviețuirea coloniei, etc; dar care pot fi trecute cu vederea atunci când situația o prevede. Numărul de locuitori va fi unul mic, circa 50.000 de capete, fiecare având o slujbă predefinită la naștere și ca urmare a capacității intelectuale. Hrana va fi asigurată prin culturi hidroponice și animale modificate genetic. Se ia în considerare și producerea de carne sintetică direct din laboratoare. Transportul va fi asigurat de mașini publice care vor merge pe o șină singulară care este prezentă pe fiecare stradă, alimentată cu energie solară. Nici un rezident nu va avea mașină personală, dar vor putea achiziționa biciclete. Natalitatea va fi strict controlată și în concordanță cu rata mortalității. Primii ani ai copiilor vor fi petrecuți în creșe comune, iar primii ani de școală standard pentru toți. La vârsta de 10 ani se va da un examen pentru a clasifica fiecare elev pe nivel de inteligență și de acolo, trimiși la diferite școli pentru formare. Desigur, orice curiozitate sau pasiune va putea fi studiată facultativ la alegerea fiecăruia. Aparatul guvernamental va fi ocupat de un număr infim de angajați public, totul fiind automatizat și gratis, pentru a facilita schimbul de informații. Juriul va fi ales pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de a fi ales de un număr infinit de ori, prin votul celor care depășesc un anumit grad de inteligență. Mass media va consta într-o rețea socială unde fiecare cetățean va avea propriul său cont, unde se vor stoca toate informațiile sale, medicale, penale, legate de școală, slujbă, etc; și unde vor putea citi știri sau editoriale, conținut care va fi reglementat împotriva disimulării și minciunilor. Divertismentul propagat va fi teatru, concertele simfonice, cinema. Se vor organiza și diferite activități sportive, creative. La vârsta de 18 ani, tinerii vor petrece 3 luni într-o tabără militară unde vor învăța tehnici de luptă, trasul cu arma și supraviețuirea în sălbăticie.

Eșecuri

Astăzi am dat-o iar în bară. Sau mai degrabă azi am aflat asta. Nu e nici o surpriză. Nici o revelație. Nu e prima și nici ultima dată. Nici măcar nu e cel mai mare eșec al meu, e doar ultimul de pe listă. E o listă destul de lungă. Dar cu fiecare eșec care se ivește apar amintirile legate de restul. Vine furia asupra propriei mele persoane. Se adună dezamăgirile, ale mele și ale celorlalți. Se disipează iluziile cu care m-am hrănit până acum, pentru că asta fac cel mai bine. Apar imediat și îndoielile. Apare căldura abisului.

Mi-ar fi ușor acum să fiu optimist, să-mi zic că e doar un sughiț în drum, dar nu mă pot minți. Cel puțin nu la subiectul ăsta. Nu pot să sper la o zi mai bună pentru că ziua aia nu a mai venit de ceva timp. Rămâne doar lupta, războiul pe care-l port doar cu mine însumi. Eu câștig, eu pierd. Eu mă zbat, eu obosesc. Ce lume solitară sunt.

Aș putea să țip, aș putea să plâng, aș putea să sparg ceva sau să dau cu pumnii în pereți întrebând De ce?! . Îmi voi păstra tăcerea, pentru că ar fi redundant să consum energie așa. În capul meu am făcut deja asta, mi-am rănit corzile vocale, mă ustură ochii, am sânge pe mâini. Dar masca rămâne, oricât de mult am tras de ea în ultimul timp. Ține haosul din mine departe de ordinea voastră. Da, sunt un egoist.

Și încă o piesă din mine dispare, absorbită de eternitatea aia care mă cheamă la ea cu o ardoare infinită. Non-locul ăla unde mă duc în vacanțe de descoperire. Locul pe care-l numesc acasă, deși mi-e dor de un loc care nu există.

Mă afund …

Eu (random rant)

Viața era bună. Dacă o analizezi prin prisma caracterului, era bună. Dar dacă examinezi trecutul în amănunt, ajungi la concluzia că era la fel ca prezentul. Dealuri, viața e ca un deal. Ne idealizăm trecutul pentru că ținem minte doar momentele de fericire și de împlinire. Mai ales dacă ești un tânăr adult care se gândește la adolescență, nu poți să nu intri într-o melancolie adâncă. Alea erau vremurile bune, băutura era mai ieftină, fetele erau nubile, te mulțumeai cu câteva țigări pe zi și părinții îți asigurau un minim de susținere financiară. În multe țări ar fi fost o problemă majoră să te îmbeți la vârsta de 16 ani, dar nu și aici, locul unde am crescut. Orașul ăsta, ca și țara asta de altfel, are obiceiul de a îți lua inocența cât mai devreme și de a o arunca la gunoi cum te abați de la calea cea “bună”. Calea către ceva-ul ăla al maselor, lucruri la care aspiră toți. Carieră, casă, mașină, familie, pensie. Cele mai plictisitoare vise din câte mi-a fost dat să văd. Desigur, nu e vina lor, majoritatea nu au șansa de a ieși din ignoranță, și probabil mulți nici n-ar vrea. De îndată ce ieși din schema clasică acolo rămâi. Inocența și ignoranța nu pot fi recâștigate, nu te poți întoarce în starea aia de fapt, unde totul e cât de cât roz. Cred că aș putea să o compar cu întoarcerea unui soldat din război, după ce ai văzut ororile lui, viața liniștită de acasă e … seacă. O data ce vezi lumea așa cum e, poți să întorci capul, poți să ignori totul, dar undeva, într-un colț din mintea ta e o mica voce care îți aduce aminte de tot.

Uitându-mă în spate, pot enumera pe degete momentele care mi-au definitivat maturitatea. Și da, pentru mine, a fi matur nu înseamnă conformismul maselor, așa cum mulți gândesc. Ca s-o pun în termini mai descriptivi, maturizarea mea a însemnat trecerea bruscă de la idealism la cinism. Da, orice idealist se transformă într-un cinic, pentru că așa merg lucrurile,  orice imagine idealizată a realității nu face piept realității propriu-zise. Prima bere, prima țigară, prima partidă de futut, astea sunt amintirile pe care le ții o viață. Primul sărut, prima relație, prima iubire, astea sunt campaniile de marketing. Și faptul că mulți țin minte porcăriile astea, le fac campanii de succes.

Prima dată când am băut vodcă nu mi-a plăcut, mă ardea pe gât, avea un gust îngrozitor și îmi ardea stomacul. Dar foamea vine mâncând presupun, pentru că a început să-mi placă și în scurt timp am dezvoltat o sete puternică față de orice băutură alcoolică. Berea în schimb nu mi-a plăcut niciodată, nici măcar într-o zi fierbinte de vară. E amară, e slabă și carbogazoasă. Și mahmureala de la bere e îngrozitoare. N-aș putea da un răspuns definitiv dacă cineva m-ar întreba de ce caut mereu să mă îmbăt. Ca să dau puțină culoare unor oameni care altfel ar fi extraordinar de plictisitori. Pentru că viața e plictisitoare. Pentru că uneori n-ai nimic mai bun de făcut. Pentru că ai nevoie de ceva să te dărâme și să te facă să uiți anumite traume. Dar sincer, nici nu prea contează.

Singura dependență mai puternică e cea de tutun. Dacă aș putea, aș fuma tot timpul, oriunde, oricât. Mă simt mai apropiat față de un pachet de țigări decât orice om pe care îl cunosc sau pe care îl voi cunoaște. Fumez de aproape 10 ani și n-am încercat niciodată să mă las. Și mă enervează oamenii care-mi atrag atenția că fumatul dăunează. Da, știu că dăunează, poate mult mai bine decât voi. Și nu înțeleg de ce pula mea nu pot accepta alegerea unei persoane în deplina facultăților sale mintale. Nu fumez ca să fiu mai cool, nu fumez ca să mă calmez, fumez pentru că-mi place. Fumez pentru că am o fixație orală destul de puternică și pentru că am o pornire de auto-distrugere care bate la cur rațiunea.

Și nu, nu există dependență de sex, ci de dopamină. Hormonul plăcerii. Câți dintre voi știu că plăcerea și durerea produc aceleași efecte în creier? Da, asta explică sado-masochismul, și e unul dintre cele mai tari fetișuri. Pe lângă cele deja arhicunoscute: piele, tocuri, etc. E așa de ciudat că sexul provoacă cele mai mari probleme în societatea umană, și nu războiul, armele nucleare, sau inegalitatea socială. Toată propaganda copilăriei, religioasă, conservatoare, ne învață să vedem sexul ca ceva decadent, care se face în spatele ușilor închise, cu pătura pe cap și fără sunete. Ce dracu se întâmplă dacă te fuți pe o bancă într-un parc, cu țipete și zbierete? Am impresia că majoritatea iau viața prea în serios, de aici și toată frustrarea omenirii.

Nu știu ce dracu am vrut să spun cu textul ăsta, probabil nimic. Trageți voi concluziile.

Tratat de nimicnicie

Alerg printr-un câmp de grâu aurit, alerg către cerul albastru fără de nori, îndemnat de la spate de o briză venind dinspre o mare nevăzută. Mă lovesc orb de spicuri plăpânde încercând să prind viteză, propulsând grăunțele prețioase în jerbe infinite de fericire. Ploaia le va alimenta creșterea și ce pun eu azi la pământ va fi înlocuit anul viitor, ca un deșert care-mi acoperă urmele mele muritoare. Totul e plat și nesfârșit, și iar mi-am pierdut calea.

Noroc cu cele trei luni care uzurpă claritatea albastrului, trei pete de culoare care sângerează pe inocența omogenă a scenetei. Luna roșie, plasată ticălos în dreapta mea, are grijă să nu se ivească soarele peste Infinitate. Și are dreptate, acest tărâm nu are nevoie de lumină pură, ar strica cromatica realității. Luna albă, cea mai mare dintre ele, e chiar deasupra capului meu. Îi simt privirea ei venind ca o suliță de demență care-mi străpunge paranoia până la inima sa  beteagă. Luna albă e Dumnezeul meu suprem, ea mă judecă acum, nu după Moarte. Judecata ei merge mai departe de Bine sau Rău, mai departe de suflet, ea îmi judecă conștiința de sine, luând fiecare Eu scindat ca atare și de sine stătător. Și la sfârșit, acolo unde trebuie să fie, luna neagră veghează Nimicul de după.

Marea imaginară suflă din ce în ce mai puternic. Briza mă împinge mai tare de la spate. Trebuie să mă grăbesc.

Scrisoare ipotetică de la un om ipotetic

De fiecare dată când văd pe cineva că scrie o scrisoare cuiva în viitor, punându-și visele și speranțele pe acea bucată de hârtie, mă face să-mi doresc să fac și eu asta. Nu știu de ce, dar în noaptea asta mi-a venit brusc dorința aia, fără nicio avertizare. Așa că aici sunt, holbat la monitor, încercând să-mi adun visele, gândurile și speranțele ca să le forțez pe pagina asta virtuală. Doar că sunt prea puține, sunt prea complicate sau întortocheate și nu știu dacă le pot enunța coerent. Visele mele sunt prea mari, prea universale pentru a spera să le ajung vreodată, dar le voi urmări cu toată ardoare, pentru că așa sunt eu. E unul din lucrurile care mă definesc, fără visele mele mari nu sunt eu, chiar de voi muri la mare distanță față de ele. Gândurile mele sunt asemenea furiilor mitologice, nu se opresc niciodată, zboară încercând să fie libere doar pentru a se lovi de zidul cuvintelor, cuvinte care întotdeauna par prea puține și prea frânte pentru a face vreo diferență. Am câștigat destule lupte cu ajutorul cuvintelor, dar n-am mutat munți, pentru că sunt prea sfioase ca să dezmorțească pietrele. Și speranțele … nisipul lumii mi-a zdrențuit speranțele până la os, dar speranțele mele sunt nemuritoare, chiar dacă se împleticesc pe drum, se reasamblează singure într-o altă formă, supraviețuind cum pot în tundra mentală.

Scriu chestia asta pe care o voi denumi scrisoare, dar nu știu cui o adresez. Oare este dedicată celor pe care îi iubesc, poate celor care îi urăsc? O scriu pentru cei care mă admiră (dacă există așa ceva) sau celor pe care eu îi admir? Adevărul e că nu știu, nu cred că există cineva cui să-i dedic o scrisoare. Nu cred că există cineva pentru care să conteze gândurile mele legate de viitor, în parte pentru că nici eu nu le știu în întregime. Nu știu ce voi face peste zece ani, nici măcar peste cinci, dar știu că vreau să fiu mai…deschis la tot. Și sunt decis să nu las în continuare pe nimeni să-mi zică cum ar trebui să-mi trăiesc viața.

Când m-am pus la scris, vroiam să compun o scrisoare dedicată omenirii, să-mi transpun gândurile optimiste în speranța că cineva, citind asta, va fi marcat de însemnătatea ei și va face ceva, orice, să schimbe destinul planetei. Dar prostia pregnantă a acestui gând m-a lovit peste ceafă cu forță. Lumea asta se îndreaptă spre dezastru cu viteză. Și ăsta e singurul meu regret, că poate nu voi îmbătrâni, că nu voi ști poate niciodată cum e să vezi primii pași ai copiilor mei, că nu-i voi vedea vreodată absolvind facultatea. Că nu voi sta niciodată pe prispa unei case, cu pipa între buze, uitându-mă la un apus de soare asupra unui lan de grâu. Societatea, progresul, ne-au răpit multora ignoranța și inocența, și bucuria simplă ce vine din aceastea. Cine ar fi știut că termenul de împlinire nu va mai fi sinonim cu bucuria?

De obicei, într-o încheiere trebuie să îți exprimi optimismul sau o morală, o concluzie, dar n-am nimic. Poate că scrisoarea asta era gândită fără încheiere, la fel ca viața, dar nu-mi amintesc.