Interstellar (2014)

Să fie clar încă de la început, Interstellar NU ESTE succesorul lui 2001: A Space Odyssey. Acum, că am dat asta la o parte, pot sa vă povestesc de ce pentru mine a fost o dezamăgire. Nu este un film prost, dar nici extraordinar. E un film bun, departe de mediocritate, dar nu se ridică nicidecum la înălțimea hype-ului.

Nolan e un regizor bun, dacă-l judecăm prin prisma ludică a Hollywood-ului. Unii ar zice că e prea auteur, dar nu cred că e cazul. Cred că marea lui problemă e ca vrea prea mult să fie original, să-și pună amprenta asupra poveștii, cadrelor și personajelor, și în mare parte reușește. Problema lui majoră e că face tot posibilul să fie undeva la mijloc, undeva între blockbustere de vară și artă veritabilă. Interstellar nu face vreo obiecție la regula asta. În principal am 3 mari probleme cu el. Prima jumătate este aproape perfectă, se fixează obiectivul principal al poveștii, se definesc personajele, se dă tonul acțiunii. Totodată se pun bazele melodramei familiale, dar nu reușește să fixeze o anumită emoție, dând o tentă de grăbire. Nolan a vrut să insufle prea multe sentimente privitorului; pornirea personajului principal (care n-are nici măcar un prenume?) de a pleca de pe planetă, dorul ăla de ducă pe care doar marii exploratori l-au simțit; dualitatea între a își lăsa familia în urmă, având mari șanse să nu se întoarcă vreodată înapoi, și de a sta pe o planetă muribundă; presiunea prezentă în tot filmul de a lupta cu timpul. Parcă tot filmul simți acea presiune, un trebuie, un este necesar. Dar din perspectiva mea cel puțin, privitorul nu simte acea presiune, dar parcă îi este băgată pe gât. Acum nu pot să nu fac o paralelă cu capodopera lui Kubrick. Dacă în Interstellar toată acțiunea e cărată în spate de nevoia asta de grabă, în 2001 totul este alene. Totul decurge lin, fiecare element este lăsat să fie savurat de către privitor, să te învăluie, să devină o parte integrantă a experienței. Ai putea să zici că principalul factor ce avansează povestea este misterul și curiozitatea privitorului. Totul se mulează perfect în experiență.

A doua problemă ar fi inexistența unui element de antiteză clar. La început e timpul, pe motiv că moare Terra. După apare Dr. Mann (Damon). Dar într-un final, rămâi cu un gust amar, mai ales din cauză că nu reușești să te identifici cu nici unul dintre ei. Evident, nu te poți pune în pantofii unei găuri negre sau a timpului, sunt doar factori ai Universului. Din perspectiva lui Mann ai putea să vezi lucrurile, dar nu e atât de bine construit încât să aibă o natură traductibilă, are un aer de maniaco-rațional care nu prea se pupă cu psihologia unui savant care a petrecut ani întregi de unul singur (pardon, cu un robot). Și ca o paralelă, Romilly petrece 23 de ani pe Endurance, tot cu un robot, și pare la fel de sănătos mintal ca la început. Și amândoi au crezut că nu va mai vedea vreun om vreodată. În schimb, în 2001, nu se simte nevoia unui personaj de partea răului, dar primim unul. Da, HAL, dar el acționează uman. Are simț de conservare, nu e pur și simplu o inteligență artificială nebună. Are ceva profund uman în acțiunile sale și te poți vedea făcând aceleași lucruri pus în locul lui.

Ultima chestie care m-a deranjat excesiv a fost folosirea teoriile „exotice” nou apărute în fizica teoretică și astrofizică. Iarăși, folosirea hypercubului ca un construct fizic este profund greșită, acesta fiind doar un concept matematic geometric. Nu poți face un film SF bazându-te pe acuratețe științifică, lucrurile nu merg așa. Dacă la un moment dat filmul cochetează cu teoria M (string theory), la sfârșit dă cu ea de pământ propunând existența unei a cincea dimensiuni spațiale. O mică paranteză, teoria M propune existența a încă 6 dimensiuni spațiale, doar că acestea sunt concentrate într-o formă Calabi-Yau de dimensiunea lui Planck. Iarăși, filmul mai propune existența unor ființe pentru care timpul devine dimensiune spațială. N-am auzit de teoria asta, ci doar că timpul ar putea fi considerat un produs secundar al vitezei (mișcarea e ăla principal). În principal, aici filmul pierde complet privitorul și își prinde coada în încercarea de a fi realist. În schimb, portretizează relativitatea specială cum trebuie, tehnologia spațială, găurile de vierme, găurile negre, etc. (foarte mișto roboții modulari, evident o trimitere către monolitul din 2001)

Dar Interstellar e un film bun, e un film de văzut, chiar de mai multe ori. Cred că principalul său mesaj ar trebui să fie importanța explorării spațiale, că omenirea nu e și nu ar trebui să fie predestinată să moară pe planeta asta.

Filme pe care să le devorezi în loc să stai cu familia la masa de Paște

Nu știu despre voi, dar mie nu-mi place chiar așa de mult să stau la o masă mare și să bag în mine. Așa că de Paștele ăsta am stat singur în cameră la mine și m-am uitat la filme. Ăsta a fost meniul.

 

Dimineața – drob, două ouă roșii, poate niște muștar, multă cafea.

Dacă sunteți ca mine, și sper că nu, de Înviere ați băut extrem de multă vodkă la adaos comercial 100% și acum se învârte camera cu voi. De aceea începem cu Groundhog Day! Un Bill Murray așa cum îl știm, amuzant, sarcastic, ironic și o Andie MacDowell încântătoare, numai bun să-ți alunge iluzia că anul ăsta sărbătorile vor avea ceva diferit față de anul trecut. Sfârșitul fericit te face să ieși la plimbare cu un zâmbet tâmp, absorbind soarele cu dinți doar ca să-ți dai seama că ești singurul ciudat de pe stradă.

1544614_10152445572047448_8958210601605432544_n

Prânz – friptură de porc/curcan/pui/miel, vin roșu, „nu mulțumesc, nu servesc muștar cu hrean”

Da, mama a făcut 4 tipuri de friptură anul ăsta. Am băgat în mine mai ceva ca un tigru la cură. Și e momentul ca toate dramele familiale/familiare să-și dea curs. De regulă, ce e mai rău e legat de mine așa că-mi iese la iveală anxietatea față de familia mea de overachievers. În cazul ăsta, trebuie să serviți un Woody Allen. Eu am servit două. Deconstructing Harry este o poveste într-o poveste într-o poveste numai bună de a te aduce în starea de amețeală, în timp ce te prefaci că vrei să mai bei vin când de fapt vrei să te holbezi la lustră vreo jumătate de oră doar ca să te asiguri că există gravitație. Este vag autobiografic și stai să te întrebi cum reușește omulețul ăsta să mai și scrie pe lângă relațiile sale și alcoolism. Love and Death este tot un Allen, dar mai istoric. Dacă ești un ahtiat de istorie care nu suportă micile glumițe (vânzători de bere pe câmpul de luptă) atunci nu știu ce cauți aici. Napoleon atacă Rusia, rușii se duc la luptă, oamenii mor și Woody se gândește doar la sex și la Diane Keaton (tânără). And who can blame him? O să te facă să te simți singur, pentru că iar petreci sărbătorile fără o tipă. Și există oameni care fac glume cu vopsitul ouălelor cu ruj care au prietene.

10264965_10152441803747448_6933658378541239638_n

10169279_10152444556192448_8003714266199882663_n

10153077_10152444466972448_380584731460634988_n

După-amiază – cafea, dulciuri

Ai băut multă cafea, te cam doare capul și toată lumea trage un pui de somn. Plus, un Bichon vrea să facă sex sălbatec cu piciorul tău păros. Ce faci? Te uiți la Captain America The Winter Soldier. Un Chris Evans funny, o Scarlet roșcată ( 😀 ) și un Robert Redford rău. Destulă acțiune ca să te facă să nu simți cum te îndrepți spre moarte fără să fi făcut nimic în viață.

video-undefined-18F63BF600000578-79_637x362

Seară – friptură iar, pască de ciocolată, vin de orice fel

Toată lumea se uită la tembelizor la vreun concurs de talente. E cazul să te retragi și să pui o comedie mai inteligentă. Stranger than Fiction ne arată un Will Ferrell departe de mediul lui, dar care se descurcă de minune ca un auditor al Fiscului, plictisitor, repetitiv și nefericit. Care într-o zi începe să audă un narator (Emma Thompson și accentul ei). Nimic out of the ordinary. Toți auzim asta, nu? O pun pe seama indigestiei.

large

Noaptea – somn! dar să fim serioși.