Corridă (short story)

Îmi aud pașii. Îmi aud pașii, mergând printre mulțimea gălăgioasă și scrutând orizontul uman. Nu am văzut niciodată un ocean, dar întotdeauna am presupus că așa arată. Violent, dar unduios. Agitat, dar molcom. Înaintez încet. Aș vrea să prind un loc liber, dar corpul ăsta nu se poate mișca mai repede. Are 86 de ani solari și trebuie să-l înlocuiesc rapid. Poate câștig azi la corridă. Este, probabil, ultima mea șansă.

Un selenar îmbrăcat în totalitate în galben își agita brațele lunguiețe. Pesemne își semnaliza tovarășii. Întotdeauna mă frapau ăștia născuți pe Lună; aveau cel puțin 3 metri și întotdeauna se îmbrăcau în culori deschise sau țipătoare. Probabil pentru că tot ce vedeau pe bucata aia de rocă era praf cenușiu. Cum evadau de dictatura mega corporației, se transformau în curcubee. Asta dacă ajungeau pe Terra; toți marțienii purtau roșu. Cei drept, le plăceau toate tonurile de roșu. Și tocmai ce un grup roșiatic trecu prin fața mea. Trei erau de culoarea tomatelor, unul într-o fustă lungă cinabre (pesemne un servitor, nici un marțian important nu s-ar îndepărta atăt de mult de tonalitatea solului marțian) și, evident, doi în robe stacojii. Probabil un cuplu de funcționari aflați în vacanță. Oare marțienii își petreceau concediul pe la coride își lupte de stradă din cauza sângelui vărsat? O rumoare străbătu holul înalt. Un anunț în cele trei limbi principale anunță numele taurului. ZAGREUS. Trebuie să-mi găsesc un loc.

Am urcat treptele în grabă, împiedicându-mă de câteva ori în sandalele cu clopoței. Știam că într-o zi, îmi voi rupe gâtul fragil din cauza lor, dar nu puteam renunța la ei. În dungi mov și aurii, aruncau raze incandescente când erau lovite de raze ultraviolete. Fiind plină zi, și un eveniment atât de important, nu puteam să mă încalț cu altceva. Îmi aranjez ușor pantalonii bufanți făcut din tuburi de nanocarbon. Noroc că au memorie electronică, altfel trebuia să stau concentrat pe forma loc constant. Ajung la ultimul etaj al Colosseumului,  și-mi trag puțin suflarea. Scot un dispensor de mescamfetamină și-l lipesc de buze. Apăs pe buton. Inspir. Nu-mi dau seama dacă drogul își mai face efectul; grupurile umane au ajuns atât de colorate de când cu Noua Modă Mondială încât unii selenari chiar au crize cromatice. Am auzit zvonuri că unii chiar au murit, dar asta e deja ridicol. În dreapta mea, un tip cu părul mov se agită pe o muzică silențioasă. Alt dependent de muzică binaurală. Genul de dependent care-și taie urechile și își pune mufe în locul lor. De regulă, renunță și la vorbit odată cu operația asta de biohacking. Probabil și la ascultatul altor oameni. Nu pot să zic că-i deplâng alegerea.

Mă așez pe scaunul de plastoțel. Soarele bate îngrozitor așa că sunt nevoit să îmi întunec ochii cu câteva grade; deja cei în jurul meu au ochii aproape negri. Într-o parte a arenei, un taur își deplasează privirile prin mulțime. E un exemplar extraordinar. Negru, cu coarnele ascuțite. Clonat special pentru activitatea asta. Lupta cu un toreador. Ucide sau vei fi ucis. După atâția eoni de evoluție, lupte pentru supraviețuire, după atâta cruditate, după atâtea secole de umanitate, și asta tot e la ordinea zilei. Legea junglei. Se așterne liniștea. Vine toreadorul. O mică portiță se deschide în zidul circular și iese un omuleț. Îmbrăcat cu același costum tradițional folosit de toreadori în Vechea Spanie. Făurit exact pentru era asta a Culorilor. Taurul devine din ce în ce mai agitat. Toreadorul, pe nume Trizbiz Ronegon, scoate capa roșie de la brâu. O explozie de urale și aplauze. Marțienii. Își scoate sabia subțire și lunguiață. O altă explozie. Terranii. Totul se reduce la roșu momentan. Selenarii stau cuminți. Taurul începe să dea cu copita în pământ și să ridice praful. De pe Marte. Peste tot, numai roșul marțian. Ne invadează. Trizbiz pune la loc sabia în teacă și preia poziția. Agită apa. Taurul vede roșul. Atacă. De l-ar omorî instant aș câștiga o mulțime de bani, cât pentru 10 corpuri noi. Doar să-l prindă într-o poziție greșită. Să-l împungă puțin în pântece. Dar de unde atâta noroc? Toreadorul se eschivează abil, cu o piruetă dublă. Mulțimea e în delir. Taurul e confuz. Ce exemplar de căcat. Atacă din nou, Trizbiz sare pe lângă el ca o balerină. Mulțimea se extaziază, eu sunt în agonie. Atac. Eschivă. Bucurie, disperare. Închid ochii, știu sigur că o să pierd. Îi deschid. Coarnele bestiei trec razant pe lângă flancul terranului. Acesta din urmă se poticnește un pic. L-a lovit, pune mâna pe pe rană. Nu, doar se asigura că nu e lovit. Taurul e obosit, respiră greu. Am pierdut ultimii bani. Aș vrea să mă ridic, să fug. Oriunde. S-mi trăiesc ultimii ani în corpul ăsta undeva departe, în natură. Dar nu o pot face. Ochii nu se mai pot dezlipi. Urmează sângele. Încă o eschivă și animalul cade. Stă în genunchi în fața toreadorului. Se uită în jos, parcă anticipând lovitura. Mulțimea a luat-o razna, asta dacă n-o făcuseră deja. Nu-mi dau seama. Aruncă cu confetti în aer. Sutiene mov, jobene verzi, un pantof albastru. Nu mă ridic de pe scaun. Știu povestea. Am mai văzut sânge. Dar nici nu mă ridic. Nu aplaud. Nu țip. Știu cum e să te naști doar ca să mori, având doar o mică șansă la viață. Bărbatul ridică cotul în aer, vârful sabiei îndreptat spre capul taurului. Oare sunt singurul care doar se uită?

Mai în față, cu 24 de rânduri în jos și puțin la dreapta, un băiețel se uita la spectacol. Avea pe cap o bonetă neagră, un sacou negru, pantaloni de stofă negri, cravată neagră și cămașă neagră. O singură lacrimă îi curgea din colțul ochiului din frunte. Animalul zăcea fără suflare în țărână, sângele șiroindu-i pe gât, formând o baltă roșiatică. Marțienii jubilau. Toreadorul se îmbăta cu adulație. Mulțimea era în delir. Sau delirată. Copilul, nou născut, fiind a primul său corp, se holba la cadavru, contemplând natura acestui așa zis sport. Nu i se părea corect sub nici o formă, dar nu știa cum să protesteze. O liniște se așeză peste spectatori. Marele Guvernator al Noi Spanii intră în ring să-l felicite și să-l premieze pe om. Având pe cap un hublou translucent din cristal, boxeri aurii și ciorapi azuri, Marele Guvernator era printre singurele persoane ce avea voie să nu poarte nici un fel de pantofi. O etalare a puterii sale administrative. Desigur, nu era ilegal să calci pe cineva pe picior, lucru ținut sfânt de către servitorii și subalternii săi. Se împiedică; un ciorap îi alunecă până la gleznă. Se poticni un pic, dar se redres la timp. Câteva cuvinte pregătite mai devreme răsunară printre rânduri. Copilul nu asculta, căci observase între timp un mic detaliu la toreador. Taurul reușise să-l atingă pe Trizbiz în șoldul stâng; acesta nu pățise nimic pentru că era …

  • Android! țipă băiețelul, ridicându-se în picioare. Un android! Se întoarse spre cei din spatele său. Uitați-vă la el! Un android a încălcat Marea Convenție a Corridelor.

Instant, marea de oameni își schimbă atitudinea; de la bucuria generală a trecut la furie asupritoare. Un ecran zbură din public, prăbușindu-se la picioarele toreadorului/android. Selenarii, rămași pașnici până acum, începură a sări din tribune pentru a distruge făptura pozitronică. Nimeni nu urăște un sintetic mai mult decât un selenar. În scurt timp, o hărmălaie generală puse stăpânire pe arenă. Copilul nu mai vedea nici toreadorul sintetic, nici cadavrul taurului clonat. Se ridică și se învârti într-un picior, scrutând scaunele. Un individ bătrân se uita intens către câmpul de luptă. Băiețelul ridică din umeri și plecă. Bătrânul stătea tot acolo.

 

La coadă (short story birocratic)

Cafeaua încă făcea ture prin stomac, provocându-mi o indigestie extraordinar de confuză, în timp ce înjuram ușor printre dinți. Îmi luase exact 5 minute să-mi fac tabieturile de dimineață și să ies din casă. Pentru a șasea zi consecutivă scopul declarat al trezirii de dimineață a fost depunerea unor acte nenorocite pentru a primi aprobarea de a-mi deschide propria firmă. Știam că birocrația e cruntă pe aici, dar nu aș fi crezut că în halul ăsta. Ai crede că odată ce au apărut sistemele astea noi computerizate totul ar merge strună, dar presupun că 1 și 0 se mișcă atât de repede pe cât omul le permite.

Îmi strâng mai bine paltonul negru pe mine și grăbesc pasul. Mai am vreo 40 de secunde să ajung la ușa instituției. Grație abilităților mele analitice înnăscute, am putu să stabilesc o fereastră de timp pentru a obține un loc la coadă astfel încât să ajung să depun foile astea până la sfârșitul programului. Aveam plicul la subraț, băgat într-o folie de plastic, pentru protecție dublă. Ajung la ușa de sticlă, pun mâna pe mânerul negru rece și intru. Trag o scurtă privire; erau deja cel puțin o sută de oameni, șerpuiți prin toată sala de așteptare. Mă pun repede la sfârșitul cozii. Mă uit la ceas, am ajuns exact la timp. Dacă calculațiile mele sunt corecte, și sunt, pe la ora 14 ar trebui să ajung la ghișeu. 10 minute până îmi verifică dacă am toate actele, dacă sunt semnate și ștampilate și o scurtă înregistrare. După, pot să mă duc și să mă culc. După atâtea zile de alergătură și stres, un somn bun pare la fel de departe ca vârful muntelui pentru Sisif.

Scot folia și plicul și le arunc în micul coș de gunoi. E timpul să fac inventarul. Două declarații, semnate și ștampilate. Contractul casei. Copie după buletin și certificat de naștere. Razele soarelui care se ridica pe cer evadau din închisoarea jaluzelelor și-mi cădeau pe foi, dându-le un aer translucid. Două timbre fiscale, roz. O hologramă multicolorată, imposibil de reprodus, din câte am înțeles. La ce dracu’ o folosi, nu știu, dar nu pot să neg că e drăguță. Încă ceva să-ți capteze atenția cât aștepți la coadă. Îți mai captează atenția din când în când, o mai întorci de câteva ori. Ca oile, ne holbăm la chestii strălucitoare.

Un bărbat din fața mea tuși scurt. Ridic privirea. Un munte de om, îmbrăcat tot într-un palton negru. Grizonat, tuns scurt ca pentru armată, umeri lați. Probabil un veteran ieșit la pensie tânăr. Oare de câte zile stă la coada asta? Oare asta e și coada pentru pensii? Oare sunt eu la coada care trebuie? Oh, Doamne, am stat la coada greșită de la început? Am pierdut o săptămână pentru că nu știu să întreb pe cineva. Dau să deschid gura și să-l întreb pe bărbatul din față. Pardon, să țip. Din fericire, un alt cetățean se așează în spatele meu și văd cu colțul ochiului același tip de declarație ca și a mea. Deci, sunt la coada corectă. Doi contra unul, noi avem dreptate. Așa merge democrația.

– Prima zi? îl întreb pe tipul din spatele meu.

– Pppoftim? se agită el.

Se vede de la o poștă că habar n-avea ce face aici.

– E prima dată când depui actele?

– Ah, da. Văd că e destul de mare coada. Oare mai ajung să depun.

– Eh, și mâine e o zi, spun eu și râd un pic mai tare decât aș vrea.

– Da, și asta-i adevărat …

Vocea îi pieri și pot să jur că se formează pungi negre sub ochii lui. Sau oare sunt sub ai mei? Nu știu, nu m-am uitat de ceva vreme în oglindă. O rumoare se stabilește în sală. Un foit susținut de foi și picioare. Un foșnet asurzitor al paltoanelor. Un frecat lugubru de palme. Oare ce se întâmplă? De când vin pe aici, n-am auzit așa ceva. Sigur, o tuse discretă. Un căscat prin dreapta, prin stânga. Dar ăsta e diferit. Ca și cum un monstru gigant se trezește, înfometat de eoni de hibernare. Deschide ochii. Infinitatea de stomacuri șușotesc după mâncare. Dar de ce nu se mișcă? Sunt aici deja de 20 de minute. Cel puțin un om trebuia să iasă din coadă și să plece. Unde? Cui îi pasă? Să plece! La dracu’ cu el. De ce nu se mișcă?!

O femeie între vârste iese din camera unde publicul n-are voie să intre și se opri, holbându-se indecisă la coada de oameni. Avea o pereche de ochelari la ochi și una atârnând de gât. Își scoase perechea de ochi și o schimbă cu cea de la piept. Își mișca buzele de parcă număra. De parcă asta ar ajuta cu ceva. „Mai deschideți un ghișeu”, țipă cineva. Da, da, corect. Individa se încruntă. Trase aer în piept. Oare o să țipe?

– Oameni buni! Oameni buni! Alo! Acolo în spate!

Rumoarea se opri și începu mai tare. Mulți erau nemulțumiți. Sau toți. Femeia mai trase odată aer în piept.

– Oameni buni, de ce ați venit azi? E sâmbătă!

Poftim!?! Oh, Doamne, e sâmbătă. De ce nu mi-am dat seama?!

Nimeni nu se mișcă. Nimeni nu scoate nici un sunet. Coada se transformă într-o masă amorfa, rozalie, pulsând, unduitoare. În fața mea se deschide o gură cât mine de mare. Zeci de dinți ascuțiți se rotesc înspre mine. Lumina se reflectă în ei, eliberând culori din întreg spectrul. Groaza se imprimă în ochii mei într-un curcubeu. Mă înghite. Cu fiecare zvâcnire, mă adâncesc din ce în ce mai mult în creatură, printre sucuri gastrice și paltoane și pixuri și timbre fiscale și căciuli și telefoane.Închid ochii.

Îi deschid și sunt în fața ghișeului. Singur. Toată lumea a plecat acasă. Un singur bob de sudoare stă atârnat pe fruntea mea. Femeia scrie cava la calculator și ridică privirea.

– Domnu’, v-am zis, e sâmbătă. Azi nu se depun … off, bine, dacă insistați vă înregistrez cererea. Hai, dar nu mai spuneți la nimeni.

(fragment)

[…] Și din întunericul conștient, simt o picătură de sudoare ce se prelinge pe obrazul meu stâng. Deși știu că nu o să mai adorm, încerc să ignor. O provocare a voinței, redundantă în sinea ei, dar ego-ul trebuie să facă asta. Mă gâdilă îngrozitor și tenul îmi vibrează. Începe să mă doară, terminațiile nervoase deja nu mai fac diferența între senzații. Mă gâdilă, mă doare, neuronii mei sunt în excitare majoră. Conștientul își revine din mica perioadă de nonexistență atât de plăcută; simt din nou căldura asta infernală, pielea corpului lipicioasă, acoperită de cearceaful sintetic și perna ce frige. Nu deschid ochii, dar știu că jaluzelele se vor deschide automat în orice clipă și va trebui să mă scol. Ce am de făcut azi? Nimic, ca în fiecare zi. Ba nu, trebuie să-mi spăl hainele. Oare să dau drumul la aerul condiționat azi? Mai am doar 3 zile permise și e de abia jumătatea lunii. O să mor fiert în apartamentul ăsta. Picătura de transpirație și-a terminat drumul pe fața mea și a fost absorbită de materialul pernei. O mică victorie. Păcat că războiul a fost pierdut de ceva vreme. Un click și soarele intră violent în cameră. Îmi arde ochii prin pleoape. Mă trezesc. Cum era zicala aia veche? Încă o zi în Iad?

Contactul cu gresia rece mă înviorează. Mă-ndoiesc că e naturală, dar are aceleași proprietăți. Nimic nu e natural în blocul ăsta. La dracu, nimic nu e natural pe toată planeta asta de ceva vreme. Arunc o scurtă privire la repartitor, mai aveam destulă apă din rația de luna asta. Ca o coincidență, dispensorul de pastă de dinți era plin. Asta ar explica de ce am doi dinți lipsă. Ridic capul și mă uit în oglindă. Îmbătrânesc, dar asta nu e o surpriză. Nu-mi trezește nici o emoție. Câteva fire albe mi-au apărut pe tâmpla dreaptă. Orbitele mi s-au adâncit și mai mult în craniu. Probabil acum pot spune că am ochi cavernoși, dacă aș avea cui să spun.  Un scaner de pe perete clipește verde; semn că nu am contractat vreuna dintre bolile mortale. Desigur, nu scanează și pentru altceva, asta ar presupune o vizită la doctor și bani pe care nu-i am. Asta se întâmplă când primești categoria D; ești lăsat în mizerie la suburbie. Dar nu te lasă să mori, nu, viața e prețioasă. Oricât de mizeră ar fi.

Cafea, țigări. Primul lucru pe care-l fac în bucătărie dimineața este să comand o cafea și să aprind o țigară. Bine, nu știu dacă aș putea numi lichidul ăla cafea. E procesat din biomasă și colorat maro și are un gust amaro-dulceag, dar te ține în priză. Am băut asta timp de 15 ani și am uitat ce gust avea cafeaua naturală. Presupun că asta e marea tragedie a vieții, să începi ziua așa. Și țigările nu sunt mai prejos, sunt din alge artificiale. La dracu și cu făbricile astea de biomasă. Locul de veci al categoriei C, muncind ca dronele zi și noapte. Un muget prelung face peretele să se scuture violent. Cineva a dat drumul la apă după mult timp. Oare cine? Oricum, sunt doar două posibilități; vecina de la 4 sau vecina de la 6. Halal, bloc cu 3 locatari. În curând toată categoria D va dispărea. Prea puțini se nasc, în schimb toți mor prematur. Nu suficient de rapid, aș zice dacă ar exista cineva să mă-ntrebe. Apăs două butoane și din imprimantă iese o farfurie de plastic cu o masă amorfă. Știu că e stricată de ceva timp, dar oricum comand omletă cu brânză. Poate am înnebunit suficient ca într-o zi să halucinez că într-adevăr mănânc ceva adevărat. Nu astăzi. În curând.

Arunc farfuria în chiuvetă. Amestecul din stomac pare a fi acid pur. Îmi mai aprind o țigară și mă arunc și eu pe canapea. Oare ce reluări au azi? De când cu noul regim nu sunt decât trei canale: Canalul de Filme, Canalul de Seriale și Canalul de Știri. Desigur, toate filmele și serialele sunt vechi și toate știrile sunt propagandă politică. Cel puțin te lasă să alegi. Aleg un sitcom din 1996, ma amuză. Sunt mai multe personaje variate, alungă singurătatea timp de câteva ore. Păcat ca a căzut și Hollywood-ul odată cu capitalismul. Meseria de actor sau regizor nu mai este necesară în noua ordine mondială. „Desființați arta” am impresia că s-a strigat atunci. Și au avut dreptate, la dracu’ cu arta lor cu tot. Mai bine trag un pui de somn. […]

Un tren numit eternitate (short story)

Îmi plimb ochii pe gresia asta și mă cutremur. E maro. Din toate culorile din lume, din toate modelele de gresie din lume, cine a construit stația asta de tren a ales o gresie castanie simplă. Fără nici un model. Fără vreo schimbare. Nici măcar jegul nu se vede. Cum se depune parcă e înghițit de masa asta amorfă. Și de ce ai pune gresie pe tavan?

Am ajuns aici acum câteva săptămâni. Sau luni? Nu-mi aduc aminte. Aici, parcă timpul își pierde liniaritatea. De afară pare o gară obișnuită, cu pereții văruiți cu un alb murdar și cu acoperișul de un albastru safir încântător. De altfel, ca toate gările în care am mai fost. Tot ce voiam e să prind următorul tren spre casă. Când am intrat prima dată înăuntru, m-a izbit liniștea. Aproape te înnebunește. M-am dus repede la ghișeu, dar nu era nimeni. Doar un anunț. Revin imediat. Nu aveam altă opțiune decât să aștept, așa că mi-am luat geanta și m-am așezat pe una din cele cinci băncuțe. Norocul meu era că nu erau scaune din plastic, ci din lemn, desprinse parcă dintr-un basm german. Acum, că mă gândesc mai bine, ăsta ar fi trebuit să fie un semn de alarmă. Și am așteptat. Și am așteptat. Au trecut ore în care pur și simplu m-am holbat în gol. Mi-am citit cărțulia pe care o aveam cu mine. Nu a venit nimeni, nu se auzea nimic, nici un tren nu opri. Într-o criză de plictiseală, am decis să-mi cumpăr singur bilet și să las banii. Am deschis ușor ușița de la ghișeu, deși nu plănuiam să fur nimic, și m-am așezat la micul birou. Scaunul era și el tot din lemn și se clătina ușor, perfect pentru dormit. Un calculator vechi, îngălbenit de timp trona. Un pix și un caiețel era în stânga. Am decis să las un mic anunț prin care să explic ce am făcut. Sper că cine lucrează aici să fie o persoană înțelegătoare. Nu am de gând să petrec o zi întreagă în mijlocul pustietății. Și în plus, persoana ar fi trebuit să fie aici. Programul de bilete era ușor de folosit, am introdus locația curentă, destinația și o mică imprimantă mi-a scuipat biletul. Eram așa de încântat! Am pus totul la loc și m-am așezat, uitându-mă la ceas. Aveam de așteptat doar 20 de minute. Și alea 20 de minute au venit și s-au dus, dar trenul n-a venit. N-a venit nici un tren. N-a venit nimeni.

Ziua de azi a început ca și restul. M-am trezit, m-am spălat în mica baie și m-am așezat la birou. Aștept, dar nu știu ce aștept. Mai am o singură foaie pe carnețel așa că mă apuc să desenez. Conturez un trenuleț, poate în speranța că va veni unul real. Deodată ușa de la intrare se deschide cu violență, lovindu-se de perete asurzitor, și în mica stație de tren dă năvală o femeie. Era isterică, dând din mâini și plângând. Avea două dâre negre la ochi și părul castaniu vâlvoi. La început am crezut că e vreo vedenie, venită din străfundul minții mele să-mi dea de știre că, în sfârșit, am luat-o razna. Se holbează la mine, ținându-se de fălci de parcă i-ar cădea mandibula. Stă puțin pe gânduri și se apropie de ghișeu. Pe unghii are o ojă de un roșu strident.

– Scuzați-mă, când e următorul tren? mă întreabă cu o voce tremurândă.

– Nu știu, dar oricum pe aici nu trece nici un tren …

– Vă rog, uitați-vă pe calculator. Când este următorul tren? Vă rog! și își pune palma pe o mână de-a mea. Încep să mă îndoiesc de existența propriei nebunii.

– Bine, așteptați puțin. Nu știu de ce, dar mă pun pe scaun și încep să tastez. După 3 minute, programul trenurilor era afișat. Femeia se aplecă puțin în față să vadă. Vă rog, nu vă aplecați peste ghișeu. Următorul tren ar trebui să ajungă în 15 minute. Asta dacă nu întârzie, spun eu sarcastic, deși ea n-ar înțelege de ce. Râd puțin în sinea mea. Biletul costă …

– Ah, nu, nu vreau bilet. Se duce și se așează pe o băncuța.

– Așteptați pe cineva? Lipsa unui interlocutor mă face extrem de curios.

– Nu, nu. Și începe să se holbeze la tavan.

– Păi și … dacă nu vreți bilet și nu așteptați pe nimeni, pot sa întreb de așteptați următorul tren? Dacă nu sunt indiscret, o îmboldesc, mai mult sau mai puțin subtil.

– Vreau să mă arunc în fața lui! și un nou val de lacrimi apare pe obrajii săi.

Ies din ghișeu și mă în fața ei. Nebunia a revenit, dar mi-e milă de propria-mi nebunie. Mă mai face asta nebun?

– Dar de ce? Sigur viața nu e așa de rea. Uite, eu sunt blocat în stația asta de tren de ceva timp și nici o singură dată nu mi-a trecut prin cap că singura scăpare e moartea.

– Da, dar dumneavoastră sunteți blocat într-o clădire, eu sunt blocată în lumea asta. Vă rog, nu mă faceți să mă răzgândesc. Oricum n-o voi face. Doar aștept trenul.

– Dar pe aici nu trece nici un tren. De când sunt aici, nu a venit nici unul.

– Atunci, cu adevărat totul este pierdut.

Își îngroapă fața în palme și începe să plângă cu ardoare. Ce aș putea să-i fac eu acestei creaturi? Amândoi suntem într-un Purgatoriu. Mă așez pe jos în fața ei, descumpănit de situație. Femeia se uită la mine.

– Dar … ar exista o soluție. Îmi păreți un om puternic, cel puțin în voință, dacă nu și în mâini.

– Ăăă, da, am putea zice, mă sperii eu și mă ridic. Da, ați putea zice asta.

– Atunci vă implor, țipă ea și se pune în genunchi, omorâți-mă! Omorâți-mă!

Să-mi omor nebunia? Ce dilemă.

– Omorâți-mă! Omorâți-mă!

Vocea ei capătă o frecvență stridentă și abia acum îmi dau seama că mă calcă pe nervi. Era așa de liniște înainte să dea ea buzna în stația mea de tren. Abia acum îmi dau seama că am amândouă mâinile încolăcite în jurul gâtului său, apăsând cu toată puterea brațelor mele. Să-ți omori nebunia cu propriile mâini, ăsta da comportament sănătos. Ochii parcă-i ies din orbite și buzele i se fac albastre. Își dă duhul. O las să se prelingă pe gresie. Nici o mișcare. Nici un sunet.

Mă întorc la ghișeu.

Superstiții electronice (short story)

(orice asemănare cu persoane reale nu este întâmplătoare)

 

Un bec anemic lumina masa. Un murmur susținut plutea în derivă. Seara de sâmbătă aducea întotdeauna oamenii în mica cafenea din Centrul Vechi. Dar cafeaua era bună, asta nu era de contestat. Trei căni de cafea împodobeau măsuța rotundă. Văzute de sus, arătau ca trei găuri negre ejectând materie gazoasă. Mirosul era îmbietor. Una era făcută din cafea din Nicaragua, alta cu boabe de provenință columbiană, iar cealaltă din Orientul Mijlociu. O chelneriță în negru se tot plimba pe lângă mese. O parte din păr ieșise rebel din elastic și îi plutea peste față. Îl dădu la o parte. Cine râse strident. Marian ridică cana și sorbi ușor. Aroma acidă îi inundă papilele gustative. Parcă îi alimenta sarcasmul și ironia și se pregăti să se arunce într-o nouă discuție despre avantajele vinilului. Adelina îi trase o ocheadă, gustând din a sa cană. Ar vrea să-l înjure puțin pe Marian, dar spiritul său diplomatic este alimentat de gustul fin al cafelei proprii. Rămâne în expectativă, zâmbind ușor. În celălalt colț al triunghiului, Ștefan parcă prezida asupra discuției. Evident, savura una din cele mai bune cafele din lume. Kenya, Etiopia și Columbia. Sfânta treime a cafegiilor cu stil.

Marian își aranjă puțin pletele, observând cu colțul ochiului restul localului. După părerea lui, unii nu prea aveau ce căuta aici. Arătau de parcă … au nimerit accidental aici. Pesemne au rămas fără masă în vreun bar sau club și au decis să încerce și aici. Adelina se gândea dacă să-i spună lui Marian să se tundă. Ștefan era evident lovit ca trăsnetul de cafeaua sa. Sau de chelneriță. Un tip aflat la o masă destul de alăturată își scoate telefonul. Lumina ecranului îi atrage privirea lui Marian, aducându-i aminte să intre și el pe Facebook. News feed-ul era plin; poze, postări, articole. Observă un comentariu lăsat de cineva la poza unei tipe. „Ptiuh, să nu te deochi”. Scris mai mult sau mai puțin corect gramatical. Surâse pe sub mustață.

– Oare există deochi pe Facebook? întrebă el ironic, cafeaua alergându-i prin vene.

Adelina se holba la el.

– Oare există deochi în realitate? își anunță Ștefan participarea la dezbatere.

– Păi să zicem că există în realitate. Se poate integra și în mediul online? Adică … merge pe Wi-Fi și cablu și te pocnește prin tastatură? Ar merge așa ceva.

– Ați luat-o razna, declară Adelina hotărâtă să nu alimenteze delirațiile celor doi.

– Păi asta ar însemna ca și telepatia funcționează electronic. Sau aia funcționează oricum la distanță. Ok, dacă deochiul poate funcționa pe Facebook, atunci ar trebui să meargă să downloadezi o fantomă. Sau să ai hard-ul bântuit. Dar bântuit de fantomele oamenilor sau ale fișierelor? Dacă ștergi un fișier, poate să se întoarcă ca un Poltergeist și să-ți mute iconițele de pe desktop?

– N-are decât, nu am decât 3. Haha, declară Marian infatuat de curățenia desktop-ului său.

– Dumnezeule, șopti Adelina pentru sine, dându-și ochii peste cap. Ăștia n-ar trebui să aibă acces la cafea la ore înaintate. Pesemne vor visa și urât la noapte.

– Stai, stai, stai. Păi și cum scapi de deochi? Dar în primul rând, stai să postez asta pe Facebook. This is gold, se hlizi Marian.

– Da, da, e genial, Ștefan îi ținea trena. Păi presupun că trebuie să-ți dea cineva un comentariu cu Tatăl Nostru. Dar oare Sfântul Duh acționează și el electronic?

– Gata, l-am postat. Hehe. Să știi, e o bună întrebare. Îți dai seama dacă Iisus ar fi avut grup pe Facebook? Putea să vindece pe oricine. Cum, ai un picior rupt? Bang, un like și e vindecat. Marian era în culmea isteriei.

– Mariane, dar dacă vede cineva status-ul tău și te deoache?

– Hai mă, fi serios.

Marian își termină cafeaua, drept urmare avea nevoie imediată la o toaletă. Se scuză și se ridică de la masă. Făcu doi pași și o căldură interioară îl năpădi brusc. Deși era mijlocul iernii. Punând-o pe seama cafelei, își reluă drumul liniștit, zâmbind ironic la amintirea discuției. Chelnerița grăbită aproape dădu peste el, făcându-l pe Ștefan un pic gelos. Apucă mânerul ușii de la baie, dar contactul cu suprafața metalică rece îi trimise un nou val de căldură. O singură picătură de sudoare îi alergă pe frunte. Un capilar din ochiul stâng se sparse, murdărindu-i sclerul cu un pigment roșiatic. În același timp, își simți părul extraordinar de uleios. Deschise ușa. Alt val de căldură. Începu să respire pe gură, nevrotic și superficial. Făcu repede doi pași. Se aplecă peste chiuvetă, susținându-se în mâini. Se uită în oglindă. Un nou val de căldură. Simțea de parcă îi ies flăcări pe urechi. Ochiul stâng îi era roșu. Surâsul ironic fu dat la o parte de un rictus. Lumina îi cădea aiurea pe față, făcându-i ochii cavernoși, ascunși în spatele a unui abis la fel de negru precum cafeaua ce tocmai a băut-o. Își băgă capul în piept, holbându-se la chiuveta albă, imaculată. Avea senzația că se mișca. Un alt val de căldură. Oglinda începu să se deformeze; o undă lichidă apărând din reflecția ochiului stâng. Unde se mări. Un alt val de căldură. Un gol de aer trecu zgomotos prin intestinul său subțire. Unda se mări. Alt val de căldură. Unda atinge marginea oglinzii. E frig.

Marian se așeză înapoi la masă. Fața sa era o mască dură. Nu trăda nici o trăire, nici un tumult interior, nici o emoție. Nimic din ce se întâmplase nu îi era întipărit pe față. Ștefan râdea în hohote. Adelina surâdea și ea.

– Ce-i așa de amuzant? întrebă Marian cu o voce un pic ascuțită.

– Ți-a comentat un bot la o poză cu tine. Cică „so hot”, așa că ți-am postat Tatăl Nostru să nu te deochi, scuipă Ștefan.

– Dar credeam că doar oamenii pot deochea.

Moarte depersonalizată (short story)

Ce pătat e peretele ăsta. Stau și mă holbez la el și devine din ce în ce mai murdar. Era alb la început, neprihănit ai putea zice. După ani și ani de fumat în camera asta, s-a depus toată nicotina direct pe var. A devenit gălbui. La dracu, parcă toată camera e gălbuie. Pătată de timp. Strâng pistolul în mâna dreaptă. Stânga începe să tremure. Stau pe canapea și mă holbez la perete. Aștept momentul propice. Climaxul crizei. De data asta o s-o fac. M-am săturat de amânările astea. Dacă până acum n-am avut constituția necesară să-mi tai venele sau să iau o tonă de somnifere, de data asta nu mai dau înapoi. O să-mi zbor creierii pe perete. Oh, non-existență, bine ai venit. Prea dramatic. Se adună. Durerea asta nu estompează niciodată. Durerea asta a existenței umane. Oare cum o suportă ceilalți? Oh, desigur, ignoranța e arma numărul unu în lupta cu durerea asta. Dar nu-ți spune nimeni că odată ce te naști cu un IQ imens, vezi singur semnele. Pui piesele cap la cap. Vezi peste vălul realității construite. Ignoranța dispare, involuntar. Ce te faci atunci? Nu am ales să mă nasc așa, din contră. Aș fi preferat o fericire ignorantă. Sau să nu mă nasc. Dar nu te întreabă nimeni „Hei, vrei cumva să te naști?”; i-aș fi trântit un „Nu, merci, îmi place non-existența”. Dar cine să te-ntrebe? Dumnezeu? Buddha? Odin? Zeus? La dracu și cu zeii ăștia. Îndeajuns! Se adună. Se adună. Se adună. Oare are creierul destul timp să-mi catalogheze câteva amintiri și să-mi dea filmul ăla al vieții chiar înainte să mor? Sau asta se întâmplă când am pistolul în gură? Sper doar că n-o să fie o lumină puternică, sunt foarte fotofob. Gata. Ridic pistolul. Mă holbez la el. Habar n-am ce model el, ce calibru. În fond, ce dracu mai contează? Ba nu, contează. Contează, pentru că trebuie să-mi fac un titlu de ziar imaginar. Un tânăr de 27 de ani s-a sinucis aseară cu un pistol model necunoscut. Glonțul de calibru necunoscut i-a dezosat creierii. Senzațional! Nu, nu, am mers prea departe; am ajuns la tabloide. Intru repede pe Google. După câteva secunde îl găsesc. Un pistol Carpați Md. 1974. Calibru 7.62 mm. Pistolul ăsta e mai bătrân ca mine. Când a fost produs oare? Dacă se blochează? Oh, perfect, n-are siguranță. În filme, când tipul vrea să se omoare, de regulă îl oprește siguranța. Așa că se răzgândește. Dar nu sunt într-un film și ăsta e sfârșitul. Îl armez și îl bag în gură. Un gust metalic îmi inundă simțurile. Dinții fac contact cu suprafața dură și mi se face pielea găină. O picătură de sudoare mi se scurge încet pe frunte și mă gâdilă îngrozitor. Liniște. Nu se mișcă nimic în toată casa, dar nu e o surpriză; locuiesc singur. Un claxon sparge tăcerea. Tresar. Apăs pe trăgaci din greșeală. Un bum asurzitor. O durere imensă în cerul gurii. Întuneric.

Vreau să deschid ochii să văd, dar nu am ochi. Dar totuși văd. Nu-mi vine a crede ce văd, dar văd. Îmi văd camera de undeva de sus. Parcă sunt un tablou pe peretele unde este canapeaua. Cuprind toată camera cu vederea. Văd calculatorul aprins și lumina monitorului ce inundă întunericul. Îmi văd biblioteca și toate cărțile ce le-am citit. Scrumiera roșie din sticlă de pe birou. Mucurile de țigară. Pachetele de țigări înșirate pentru că mi-a fost lene să mă duc să le arunc. Ceașca de cafea neterminată și cel mai probabil rece. Telefonul începe să sune. Nu-l aud și asta mă panichează. Dar pot să-l vad. Oare cine sună? Pe canapea, mult sânge. Și eu. Înclinat la dreapta, cu jumătate de țeastă explodată. Deci sunt mort. Dar sunt aici pe perete. Carnea îmi este acolo și conștiința aici. Exist. N-am rezolvat nimic; încă exist și încă mă doare. Iar sună telefonul. Cineva a auzit împușcătura. În curând va veni ambulanța și poliția și-mi vor lua corpul. Îl vor arunca într-o groapă și viermii or să-mi mănânce carnea. Oare tot aici voi fi? O lumină parcă crește de sub mine. O lumină caldă. Galbenă. Parcă un soare ia naștere în spatele canapelei. Îmi dă o senzație de bine. Asta e lumina de la capătul tunelului? Ciudat, nu am văzut nici un tunel. Lumina tot crește în intensitate, dar nu mă orbește. În fond, nici n-am ochi. Parcă e dimineață. Așa se simte Raiul? Dar ce fel de Rai este? Este ăla biblic? Nici mort nu încetez cu gândirea asta peste măsură. Poate Raiul ăsta o să mă vindece de nervozitatea asta mentală. Și în sfârșit, o să primesc un răspuns la întrebarea eternă. Există viață după moarte? Păcat că nu pot să mă întorc și să scriu despre asta. Aș câștiga un Nobel sau un Pulitzer. Ușa se deschide larg și o altă lumină invadează camera. Din ea ies două siluete. Încet, încet, ambele lumini se estompează. Sunt doi paramedici. Un bărbat și o femeie. Tipul vorbește ceva la un radio portabil. Nu aud ce zice, dar pare scârbit. Tipa s-a pus în genunchi lângă canapea și se uită la mine. La corpul meu, de fapt. Capul cadavrului meu este pe o parte, astfel încât îmi imaginez că mă uit direct la tipă. Aceasta scoate o mică lanternă, pesemne să-mi verifice reacția pupilelor. O aprinde și mi-o bagă în ochii. Ochii corpului. Stângul, dreptul. Se încruntă. Sunt mort, tanti. Nu mai am jumătate de craniu. Bagă-mă într-un sac și du-mă la morgă. Sper doar să nu rămân pe peretele ăsta pentru eternitate. Deși … dacă e vreun Dumnezeu și nu-i plac sinucigașii, ăsta ar fi un Iad extraordinar. Sper că … tipa îi zice ceva tipului și se apleacă și el acum. Se uită atent la fața mea. Tipul îmi pune două degete la gât să-mi verifice pulsul. Se uită unul la altul. Tipul deschide gura și îi spune scurt tipei.

E în viață.

Cuvintele îmi răsună în minte. Cuvintele răsună în cameră. Pereții vibrează. Mobila tremură. Tipa îmi ridică capul. Întuneric.

Un bip electric îmi face conștiința să tresară. Capul îmi bubuie de durere. Probabil pentru că l-am bubuit cu un glonț. N-am murit; încă mi-am păstrat simțul umorului. Încerc să-mi deschid ochii, dar nu se întâmplă nimic. Aud câteva voci neclare. Parcă mă aflu în interiorul unui bol de sticlă, ca un peștișor. Sper să nu mă fi reîncarnat într-un peștișor. Simt o atingere ușoară pe față. Niște degete aspre mă palpează. Prima dată pe buze, după pe nas, ca într-un final să poposească pe pleoape. Cu o mișcare subtilă și blândă, persoana îmi ridică pleoapele și o lumină mă orbește instant. Încerc să țip, să îi zic că mi-au luat corneele foc. Nimic. Nici o mișcare. Nu văd cine este lângă mine. Încet, încet, mă obișnuiesc cu lumina și începe să se contureze o imagine. Mult alb. Odată cu imagine, îmi revin și alte simțuri. Sunt pe un pat, învelit cu un cearceaf sintetic. Alb. Ceva textil îmi strânge fruntea. Probabil tot alb. Dacă adun toate informațiile, probabil sunt într-un spital. Oare? Totuși, mi-am tras un glonț în cap. Jumătate de creier era pe pereți. Ca o cameră de fotografiat, ochii încep a focaliza imaginea mai bine. Totul devine treptat mai clar. Sunt trei persoane în cameră. Un bărbat și două femei. Îmbrăcați în alb. Tipul pesemne e vreun Dumnezeu, iar cele două sunt îngeri. Subțire explicația. Sper că nu sunt într-un spital. Claritatea crește. Sunt într-un spital. Tipul este medic, iar una din tipe este asistentă. Mama stă lângă mine și plânge, uitându-se în ochii mei, dar eu nu pot face asta. Ochii nu mă ascultă, pleoapele nu mă ascultă, nimic nu mă ascultă. Mama ia o pipetă din dreapta mea și îmi udă ochii. Nici glandele lacrimale nu mă ascultă. Câteva zeci de fire îmi ies din corp. Unele din piept, cel mai probabil controlând un bypass care-mi regulează bătăile inimii. Câteva pentru ficat, unele pentru rinichi. Cel mai ciudat este că le simt. Durerea e aproape îngrozitoare. Nervii nu s-au oprit, funcționează. Impulsuri electrice merg cu viteza luminii prin tot corpul anunțându-mă că am găuri în piept, în stomac, în cap. Și am o migrenă îngrozitoare, dar nu-mi dau seama dacă mă doare tot capul sau doar jumătatea rămasă. Mama izbucnește într-un bocit îngrozitor. Aproape o aud. Asistenta o apucă de umeri și doctorul mă împunge cu o seringă în mâna dreaptă. Mama îmi lasă pleoapele să cadă. Întuneric.

Sunt pe un deal. Un deal plin cu gazon verde. Cerul este extraordinar de albastru, dar nu văd nici un soare. Și firele de gazon sunt toate identice. Lungime, unghiul la care se înclină, tonalitatea verdelui. Un vânt rece bate din stânga. Vreau să mă zgribulesc, dar n-am corp. Parcă sunt doar doi ochi ce plutesc. Mă uit în jos și nu-mi văd corpul. N-am mâini, n-am picioare. Nu mă doare nimic, dar simt răceala vântului și o urmă de căldură pe obraji, dar n-am nici un Soare. Plutesc înainte. Și mai mult gazon identic. Vântul se întețește. Îngheț. Dacă aș ajunge în vârful dealului, m-aș încălzi mai mult. Deși plutesc înainte, dealul rămâne pe loc. Încerc să măresc viteza, să nu mă prindă răceala aici jos. Fără efect. Peisajul rămâne la fel. Se face tot mai frig. Un soare negru apare la orizont.Pare atât de aproape. Îi văd exploziile de la suprafață. Sunt negre. Un Soare Negru. Întuneric.

Sunt iarăși pe pat. Nu pot deschide ochii, deși încerc cu ardoare. Sunetele nu mai sunt înfundate, aud perfect acum. Îi recunosc vocea mamei, șușotește cu medicul pesemne. Nu mai plânge și sesizez o urmă de speranță în tonalitatea cuvintelor. Aparent a reușit o operație. Dar nu știu ce fel de operație. Ce mi-au făcut? Se opresc și le aud pașii apropiindu-se de mine. Vocea bărbătească se drege.

– Ștefan, mă auzi?

Te aud, doctore, dar după cum știi nu îmi pot controla trupul. Cum vrei să-ți răspund? Îmi concentrez toată voința spre a-mi deschide ochii. Nimic. Încerc și mai insistent. Îmi pun toată dorința în asta. Îmi trag vitalitatea din brațe, din picioare, fiecare impuls se concentrează în pleoape. Mișca-te! Nimic. Sunt prizonier în propriul …

– Da, doctore, vă aud.

Doi ochi se deschid. Nu sunt ochii mei.

O noapte (short story)

Bate vântul. Îmi aduce aminte de o melodie populară compusă de mine. „Bate vântu’, frunza-n dungă, sufletul mi-l alungă”. Subconștientul meu a găsit de cuviință să-mi aducă acum aminte de ea. Temperatura scade, se apropie noaptea și întunericul. Simt că explodez. Mai am puțin până ajung, doar să nu îngheț până acolo.

Am ajuns. Câțiva tipi pe afară se zgribulesc, dar nu vor să intre încă. Contează ora la care ajungi într-un club. Contează ce cred niște necunoscuți despre tine. Nu s-au îmbrăcat nici mai gros. Din aceiași cauză. Dar nu pot să-i judec, am doar un tricou pe mine. Singura diferență e că eu nu simt frigul așa cum o fac ei. Pielea mea e mai groasă. Am stat mai mult timp în frig decât ei. Oare vreunul dintre ei a stat atât de mult în zăpadă încât nu și-a mai simțit picioarele două zile? Probabil că nu. Unul dintre ei are și o tonă de gel în cap. M-aș duce să-l întreb de ce, de ce contează așa de mult părerea unor străini. N-ar ști să-mi zică de ce. Se uită toți trei la mine, mă sfredelesc cu privirile, dar nu reușesc să deslușească ceva. Sunt un glob de onyx, opac și fără greșeli structurale. Nu, neajunsurile mele nu se văd cu ochii. Fața mea nu trădează nici o trăire, nici un gând nu se pictează pe trăsăturile mele. Știu ce gândiți, uite alt ciudat. Da, aveți dreptate. Ridic ușor o sprânceană. Vă sunt superior.

Cobor pe scări, două tipe se hlizesc la un telefon. Nu le dau atenție. A devenit un status quo deja scena. Arată bine, fuste scurte. Asociere acceptată unanim, aparent. Îmi las paltonul la garderobă. Femeia îl ia și-mi dă un număr, cu o privire de dezamăgire profundă. Probabil viața i-a scăpat pe sub mână și a ajuns să lucreze într-un loc unde vine tot tineretul, amintindu-i de vremurile trecute și furate. La bar, aglomerație. Și e devreme. Mă pun la o coadă, am nevoie de alcool. Organele interne îmi ard, sunt incandescente. Mă topesc. Lângă mine, un tip la cămașă. Gel în cap. Părul ridicat, de parcă s-a electrocutat. Poate că e și mort, dar n-am de unde să știu. Un alt tip, cred că are pe puțin 150 de kg, împinge brutal lumea la o parte să ajungă în față. Barmanii nu-l văd. Îmi plantez picioarele în podea, dar pe cine păcălesc? Sunt și eu împins la rândul meu la o parte. Care-i societatea și care-i jungla? Nu mai știu.

Fac doi pași de la bar și deja am băut jumătate de pahar. Rom, cola și o felie de lămâie veștejită. E ok, măcar are alcool. În 5 minute trebuie să mă întorc la bar. Îmi arunc privirea și-mi găsesc prietenii. Până ajung la ei, trebuie să-mi croiesc loc prin marea de necunoscuți. Ai crede că pentru un oraș mic ca ăsta, ne-am cunoaște toți. Mă cutremură ideea. În stânga, un grup de tipe dansează de parcă e 6 dimineața. Una dintre ele scapă sticla de bere. Se sparge silențios. Una o îmbrățișează de parcă doar ce i-a murit hamsterul. E ok, dragă, îți luăm alta. Lumea dimprejur se uită cu o privire amestecată de dezgust, amuzament și invidie. N-au făcut nimic greșit tipele, doar că ele sunt mai bete decât ei și se distrează mai mult. Eu sunt dezgustat de amândouă grupurile. Pentru că nu sunt beat. Trec de evenimentul ăsta. Avansez anevoios. În dreapta, trei tipe stau pe niște scaune. În fața lor, trei tipi. Nu cred că am mai văzut tipe mai plictisite ca astea. Tipii sunt, evident, ocupați cu vreo povestioară. Doi dialoghează, la un volum ce presupun că e ridicat, dat fiind muzica, și al treilea stă cu berea în mână și râde. Tipele se uită la ei cu plictiseală. Ei nu sesizează. Trec pe lângă ei. Râsul tipului mă zgârie pe timpan. Ați judecat pe cineva vreodată după râsul cuiva? Eu da. Tipul e probabil idiot. Ultima tipă se uită la mine și la tatuaje. Evocă un aer de interesantă. Mă îndoiesc.

Ajung eventual la ai mei amici. Și ei plictisiți. Unul îmi zice ceva de un film, dar nu-l aud. Tăcem amândoi și ne uităm la al treilea. Se uită după fete. Îmi vine să mă sinucid, dar nu oricum, ci înfigând un cuțit direct în inimă. Cicatricea de pe încheietură mă ustură subit și scurt. Altă asociere. Am numai gheață în pahar și mă duc să-mi iau altul. Asta îmi ocupă 20 de minute din noapte. Cu ce-mi ocup restul de 6 ore? Și atunci o văd. EA. O rochiță neagră, părul negru ca tăciunele. Dacă s-ar agita puțin, ar acoperi soarele cu cenușă. Mai slabă decât mine, parcă ar fi fost adusă de vânt. Vântul ăla de afară, de-ți alungă sufletul. Ochelari cu rame d-alea mari, cum cică e moda acum. Dar ei îi stă bine. Îi dă o alură de inocență. Doar privirea îi dă de gol lipsa ei. Un tatuaj pe umăr, dar nu văd ce reprezintă. Îmi dau seama că mă îndrept spre ea, involuntar, de parcă sunt somnambul. Oare m-am trezit azi?

Sunt la câțiva pași de ea. Nu vreau să mă duc lângă ea. Nu vreau să intru în vorbă cu ea. Nu vreau să-i zic bună, și ea să zică hei, și să creadă că  sunt alt libidinos de aici care vrea să se dea la ea. Și eu să-i zic pari interesantă, dar ea să nu știe că ăsta e cel mai mare compliment pe care l-aș putea face. Parcă răsuflu foc. Ceva arde. Se holbează la mine și sudoarea face o cascadă pe a mea frunte. Zâmbește ușor, milimetric, succint. Nu văd ce culoare au ochii ei, dar par negri. Laserele se zbenguiesc pe fața ei și pare că nu e de pe lumea asta. Îmi aprind o țigară fără să-mi iau ochii de la ea și-mi ard părul din nas. EA nu-și schimbă zâmbetul. Focul parcă mi s-a dus pe gât, în stomac. Ceva bolborosește, probabil alcoolul. EA tot zâmbește. Stomacul îmi ia foc, am făcut până la urmă ulcer? Senzația îmi urcă spre gură. Să nu vomit! EA tot zâmbește. O lumină îmi iese din gură. Pielea începe să se înroșească. Îmi apar vezicule pe brațe. EA tot zâmbește. Nu se miră, nu clipește. Un bol de foc iese din mine. Scap paharul. Pielea-mi dispare și energie pură iese din mine. EA se uită. EA se topește în vâltoarea exploziei. Totul se topește. Am explodat.

Și acum … oare unde mai ieșiți?

Identic (short story)

EL

S-a născut ca urmare a unui efort de laborator, nu de dormitor, dar pe cale normală, la fel ca și ceilalți. Fără complicații, un băiat sănătos și normal oricum te-ai uita la el. E secretul meu și îl voi lua cu mine în mormânt.  Doar că … când l-am adus și l-am pus în pătuț, s-a uitat la mine de parcă știa. Știa și s-a uitat în ochii mei, direct în geniul meu și m-a învinuit.

EA

Cea mai fericită zi din viața mea. Mariajul ăsta se ducea pe apa sâmbetei fără el, micuțul meu. Ne-a salvat. Îmi iubesc soțul, dar s-au dus zilele iubirii romantice. Și după atâția ani de încercat, apare el, dintr-o cină plină cu vin. Nu l-am mai văzut zâmbindu-mi de ceva timp, dar în seara aceea a venit de la muncă și m-a luat pe sus. Cu flori, la costum impecabil, cum aș fi putut să-l refuz? Și bine că nu l-am refuzat, noaptea aia a fost ca o reîntoarcere la un trecut pe care l-am adorat …

EU

Nu mi-a fost greu să o fac. Un fir de păr smuls, un ovul furat din bancă, o extragere de ADN într-o seară când toată lumea era acasă cu familia. Am avut 365 de încercări până a fecundat ăsta. Am gene puternice, o știu. Cel mai greu a fost să-l implantez în ea. Am scos-o în oraș, am băut. Am adus-o acasă, era extatică și-mi zâmbea așa de încântător … Am făcut sex până și-a făcut efect somniferul pe care i l-am pus în vin. Nu pot risca ca progenitura mea să iasă greșită. Nu pot risca o amestecătură de gene, nu pot lăsa asta în voia probabilității. Dacă Dumnezeu nu se joacă cu zaruri, nici eu nu o voi face.

EL

Crește, azi a formulat prima lui propoziție. Nu mă așteptam, eu am început să vorbesc cu câteva luni mai târziu. Am găsit niște vechi albume cu poze deranjate în dulap. Cred că începe să suspecteze ceva, asemănarea fizică există și începe să se contureze. Trebuie să fac ceva să împiedic asta. Pozele digitale le-am șters de ceva vreme. Astăzi a făcut o remarcă ciudată, a zis că o să înceapă să meargă mai devreme decât noi. Știe ceva ce eu nu?

EA

Sunt așa de mândră de el. Astăzi mi-a zis că îi este foame. Cu propria guriță. Din întâmplare, căutând niște haine mai vechi, am dat peste pozele din copilărie ale soțului. Asemănarea este izbitoare. Am vrut să-i zic, să ne minunăm amândoi și el să-mi explice cum a reușit genetica să creeze o așa frumusețe. Ador să-mi explice despre munca lui, se vede pasiunea în ochii lui. Despre ADN și telomeri, despre citozină și guanină, timină și adenină și cum a apărut de fapt viața în Univers, de la niște glucide. Dar nu m-am încumetat. Se uită așa de ciudat la micuț, cu un amestec de frică și emoție. E oare gelos? Nu, nu el. Este mult prea rațional pentru asta.

EU

Se uită iar la mine. Îmi încătușează privirea și își asumă o mască impenetrabilă, goală. Știe! În adâncul lui, știe. Nu știu cum, dar știe. Am citit azi un studiu despre transplantul de creier care va fi încercat la noul institut de medicină. Trebuie să reușească, dar nu mă încumet să încerc să-i ajut. Trebuie să fiu în expectativă. Trebuie să-l observ și să aștept semnele. Oricum, un transplant de acest gen nu poate fi făcut decât pe persoane care s-au oprit din dezvoltarea fizică. Mai sunt doar câțiva ani.

EL

Mi-am dat seama ce a vrut să facă. Mi-a subestimat puterea de înțelegere. Prostul, s-a subestimat pe sine însuși. Întotdeauna a avut impresia că e mai bun decât restul, chiar și față de ea. Ea a fost, în schimb, umbrită de sentimente materne. A avut dreptate, progenitura lor ar fi ieșit slabă. Patetică, megalomaniacă și irațională. În schimb, am ieșit eu. Am fost amândoi în expectativă, ca un joc de șah cu mutări anuale. Am știut că de îndată ce mă opresc din dezvoltarea fizică o să acționeze. Dar nu a anticipat mișcarea mea. Pe când el îmbătrânea și își pierdea vitalitatea corpului, eu am avut grijă să mi-o dezvolt pe a mea. Da, „tată”, de asta am vrut cursuri de autoapărare și abonament la sală. Ai încercat să mă anesteziezi în mijlocul nopții, ca prădătorii de morminte din era victoriană. Din două mișcări, erai pe podea cu gâtul rupt. Trebuia să îmi administrezi un somnifer înainte. Păcat că era și mama acasă. Te-a văzut, fără suflare acolo pe podea. Am încercat să o calmez, i-am explicat planul tău de imortalitate. Dar a fost iar umbrită de sentimente. O ființă patetică, fără de vină. S-a sinucis, „tată”. Și-a tăiat venele în cadă, plângându-ne. S-a terminat,  „tată”. Ai fost creatorul meu, dar eu am fost stăpânul tău.

Vacuum god (short story)

It was rather early when I woke up. Of course, that was relative, as for all thing are, because late afternoon is considered late by most people.  Stupendous, most would add, if not all. I stood there, on my bare mattress, listening to the sounds of the city. Sirens, cars, honking away the drudgery of everyday life. Like that would work. Some kid was screaming his eyes out. I turned on the AC and everything just stopped. There was nothing but the hiss of the ventilators pumping cool air in my apartment. I can deal with heat of summer, but this humidity is killing my sinuses. I just brewed some coffee and took the elementary morning amphetamine, when I first noticed my little Roomba. He was under the desk, in my living room, cleaning some mess I made the night before, eating some chocolate chip cookies after I smoked my last pot stash. Seeing how my housekeeper quit last month and I am too lazy to do chores by myself, I mentally applauded my little vacuum robot and went on my daily business. Which was literally watching movies all day and taking notes. The evening came and passed like most days and years and night time found me on the same couch, with my feet on the same coffee table, drinking the same bland coffee and viewing one of the most boring movie in existence. I accidentally took three more amphetamine pills while day dreaming, so my brain was haywire; sleeping was far away to say the least. Except my TV, nothing was alive and glowing in the darkness, the whole room was a rabid fascination of bright colors, multiple shadows and darkness, orchestrated by the same hissing sound of the AC. The temperature was unbearable. It was my intention to get up and get some ice from the fridge, to suck on, when I accidentally stepped on the poor Roomba. I don’t think damaged him at all, but he kinda hissed and ran away under the desk. Thanks to my electronic skills, I somewhat upgraded him with a few improvements to make my life easier. First, I gave him a web camera to actually see where he was going, to not rely on that laser guidance system. Using an Arduino board, I programmed a small chip to be his nervous system, an easy program to identify his surroundings. Furthermore, I downloaded a plugin to mold his work with my behavior. He can remember where I eat mostly and visit those areas more frequently than others. I installed other stuff that I don’t remember, but I think those we’re useless. Or are they? He’s now sitting or waiting under the desk, somewhat observing me. If that’s even possible. Went and got my ice and sat down on the couch. I don’t think he moved while I was away, which is weird, he never stops in a place unless to recharge. Is he recharging? I can’t see. He’s kinda terrifying there, in darkness, that LED from the camera on, like a small red eye from some hellish creature. What does he see? Can he see me watching him? Could it be … scared? I didn’t mean to step on him, I just didn’t see him. Did I install that program to identify what kind of junk he was vacuuming? God, I hope not. I can’t even imagine what he would learn from that. All those chips, pizzas, beers. I bet he’s thinking he’s better than me, always consuming just raw, elemental power. Look at him, sitting there, in the darkness, judging me …

Imaginar (short story)

Câtă dramă, doar pentru un amărât de hamster. De acord, soră-mea e doar o fetiță de 5 ani, dar ce-i cu atâta plâns? Oare se vede pe fața mea că sunt vinovat? Am impresia că zâmbesc. Încerc să ies din camera ei, să nu observe mama că-și dă seama imediat. Trebuie să învăț să mint mai bine, adulții ăștia văd prin mine. De unde naiba să știu eu că dacă-l strâng prea mult în palme se sufocă? Serios acum. Sor-mea se roagă de el să se trezească. De parcă o aude; nu mai e aici. Și chiar dacă-ar fi, nu te-ar înțelege. E un hamster, pentru numele lui …

Ah, și-a dat seama mama! Fugi! Piticania aia și-a luat crocodilul împăiat în brațe și îl îndeamnă să mă mănânce. Oare e capabil să facă asta? E mult prea mic, mai mic decât mine. Dar am doar 7 ani, ce știu eu? Continui să fug, aproape alunec pe covorul micuț din afara camerei ei.

Am ajuns! Sunt la mine în cameră, am încuiat ușa. Mama bubuie în ea, întrebându-mă de ce l-am omorât pe Micuț. Ce nume stupid pentru un hamster. O să mă mănânce crocodilul? Pff, să-l văd cum trece de ușă în primul rând. Acum trebuie să-i las să se calmeze, dar oricum cred că sunt pedepsit. Să vedem, ce-i de făcut prin cameră …

Nu știu cât a trecut, cred că o oră, oră pe care mi-am petrecut-o numărând mucii pe care i-am lipit sub masă și sub pat. 34. Nu e rău, dar mai trebuie lucrat. Nu se mai aude nimic de pe hol, cred că au obosit să zbiere la mine. Nu pot să ies, asta așteaptă și ei. E foarte liniște și aș da drumul la televizor, dar m-ar auzi. Și eu încerc să scap de ei, nu să-i atrag din nou la ușă. Nu, trebuie să păstrez liniștea …

A mai trecut o oră. Liniștea devine zgomotoasă. Mă mănâncă o întrebare. Oare am omorât hamsterul dinadins? Nu, nu cred. Am vrut doar să văd dacă pot să-l cuprind în mâini, să-i simt blănița. Normal, îmi pare rău că a murit, dar se face prea multă zarvă pe seama asta. E doar un hamster. Era … doar un hamster. Și sor-mea, tot vorbind cu idioții ei imaginari. Ea și mama întotdeauna stau și se joacă cu porcăriile alea de pluș și vorbesc cu ele. Eu ce am? Ele nici măcar nu răspund. Țipă mama. A făcut mâncare și trebuie să cobor. Nu zic nimic, tac. Nici respirația nu mi se mai aude. Liniște …

Cred că s-au culcat. A mai trecut o oră. E întuneric și stau lângă pat. Să mă culc? N-am mai auzit nimic de când a strigat la mine mama. Mi se face somn. Oare ei s-au dus la culcare? N-am auzit pe nimeni trecând pe lângă ușa mea, și camera mamei e lângă a mea. Cum a putut să treacă așa, fără zgomot? Sau măcar să bată să vadă dacă sunt în regulă? Mi se închid ochii. Oare … mă consideră și pe mine imaginar pentru că nu le-am răspuns? Dar sunt viu, am carne și oase, mănânc. Să mă culc puțin pe podea. Dacă aș ieși acum din cameră, m-ar observa? Sau sunt invizibil? Să închid ochii puțin. O să dispar …