Unde civilizația modernă este un miraj. Partea 7 (eseu)

Partea a șasea              

 

          1.3. Forma de organizare și conducere a comunităților umane

Comunitatea, ca concept, este o construcție sociologică, o entitate social-umană, ai cărei membri sunt legați împreună prin locuirea aceluiași teritoriu și prin relații sociale constante, consolidate în timp. (Manual Sociologie, Volumul II, coordonator Maria Bulgaru, Universitatea de Stat din Moldova, 2003) Comunitatea conține într-o măsură mai restrânsă, toate activitățile proprii unui sistem social (economie, drept, morală, religie, etc.), iar membrii ei folosesc în comun resursele naturale ale mediului. La începuturile istoriei umane, comunitățile erau formate pe baza geografiei, urmând ca apoi să fie bazate pe identitățile membrilor, pe baza etnicității sau religiei. Odată cu epoca modernă și apariția Internetului, comunitățile au devenit mai puțin geografice și mai mult bazate pe interesele comune ale membrilor în așa numitele comunități virtuale.

Marele conflict apare între comunitate și societate, datorită procesului de creștere și de diversificare a societății prin crearea unei zone de contact între indivizi și între grupuri fără a genera însă și regulile după care se vor desfășura aceste contacte. Ferdinand Tönnies (26 iulie 1855 – 9 aprilie 1936, sociolog și filosof german), numindu-le Gemeinschaft (comunitate) și Gesellschaft (societate), le diferențiază ca fiind două forme de conviețuire ce posedă două forme distincte de voință. Comunitatea se caracterizează printr-o voință organică, instinctuală, naturală, originală care decurge din cerințele vitale, iar societatea posedă o voință reflectată, rațională, utilitară. Comunitatea se realizează prin fiecare în parte, în societate însă fiecare este pentru sine. De asemenea, afirmarea funcțiilor economice provoacă un dezechilibru funcțional, pentru că scoate mase mari de indivizi de sub acțiunea funcțiilor comunitare, astfel dezvoltarea acestor funcții conomice evocă o anumită incoerență în mediul comercial și industrial, întrucât modifică o dată cu ocupațiile și regulile, anulând vechile structuri fără a genera altele în mod spontan. Astfel, formele tradiționale de grupare umană nu pot garanta ordinea socială în raport cu specializarea zilnică progresivă a vieții economice. Totodată, teritoriul geografic devine important în condiționarea și desfășurarea proceselor de obținere a mijloacelor de satisfacere a nevoilor individuale și sociale, o importanță evidențiată de către Pierre Guillaume Frédéric le Play (11 aprilie 1806 – 5 aprilie 1882, sociolog francez). Astfel putem zice că comunitatea teritorială este nucleul principal al spațiului social în care se relaționează locul de muncă și locul de rezidență. Mobilitatea locurilor de muncă determină mobilitatea rezidențială, iar sedentarizarea acestora impune și sedentarizarea rezidențială.

În mod tradițional distingem comunități rurale și comunități urbane, dar o clasificare mai elaborată este emisă de către Pitirim Alexandrovich Sorokin (21 ianuarie 1889 – 11 februarie 1968, sociolog americano-rus) în lucrarea sa “Principles of Rural-Urban Sociology” (1929) bazată pe următoarele criterii: criteriul ocupațional (în comunitățile rurale predomină spațiile agricole, iar în cele urbane altele), criteriul relațional (în mediul rural relația cu mediul este nemijlocită și continuă, în cel urban această relație este caracterizată prin distanță și izolare), criteriul demografic (densitatea populației este mai mică în comunitățile rurale decât în cele urbane), criteriul omogenității (comunitatea rurală este mai omogenă, iar cea urbană mai diferențiată), criteriul stratificării (mai redusă în mediul rural decât în cel urban), criteriul componenței (populație autohtonă moninantă în comunitățile rurale și populație neutohtonă în cele urbane) și criteriul interacțiunii (interacțiune nemijlocită în comunitățile rurale și anonimă în cele urbane).

Societatea care ia naștere la nivelul unei arii teritoariale implică existența unei populații ce trăiește pe teritoriul respectiv. Societatea nu se identifică cu populația aflată la baza ei, ea reprezentând doar unul dintre elementele primare ale societății, un dat asemănător mediului geografic sau natural, capabil să explice unele trăsături ale fenomenelor sociale. Populația este un sistem specific care se caracterizează prin modificări cantitative/structurale continue, datorită mișcarii naturale și migratorii. Intrările în sistemul populației se datorează nașterilor și imigrării, iar ieșirile sunt cauzate de decese și de emigrare. Natalitatea caracterizează masa născuților vii în cadrul colectivității umane, delimitată prin caracteristici de spațiu și timp. Intensitatea fenomenului de natalitate se stabilește în baza raportului dintre numărul de născuți vii într-o perioadă de timp și populația medie în perioada respectivă. Intensitatea natalităţii înregistrează uneori deosebiri semnificative în funcţie de mediu (urban-rural), precum şi în profil teritorial. În 2012, rata natalității globale era de 19,15 nașteri pe 1000 de locuitori, iar în 2014 se preconizează că sunt 4,3 nașteri în fiecare secundă. Se mai preconizează că în 2050, rata va ajunge la 13,4 de nașteri pe 1000 de locuitori, în comparație cu 1950 care era de 37,2 de nașteri pe 1000 de locuitori. Totuși, populația va crește vertiginos ca urmare a factorului exponențial și a creșterii vărstei de speranță de viață. Impactul social al fenomenului de fertilitate este mult mai profund şi complex. Latura biologică a fenomenului respectiv se rezumă la satisfacerea instinctului sexual şi la capacitatea biologică a femeii sau a cuplului de a procrea. Evident, aceste elemente sunt variabile de la individ la individ, însă nu putem afirma că ele ar putea genera diferenţe de fertilitate la nivel de populaţii aflate în condiţii de viaţă similare. Factorii sociali determină, în ultimă instanţă, nivelul de fertilitate. Între populaţii şi subpopulaţii se constată diferenţe foarte mari de fertilitate în dependenţă de variabila timp. Mortalitatea caracterizează masa de decedați în cadrul populației umane, de asemenea caracterizată prin timp și spațiu. Intensitatea mortalităţii (m) este un indicator ce se poate obţine prin raportarea numărului de decese într-o perioadă dată la numărul mediu al populaţiei din perioada dată şi înmulţirea la 1 000. În acest mod, aflăm câte decese revin în medie, într-un an, la 1 000 de locuitori. Diferenţele de intensitate a mortalităţii între diferite colectivităţi rezultă nu din intensitatea generală a fenomenului, ci din diferenţele dintre intensitatea deceselor la fiecare vârstă. Din acest motiv, atunci când se fac comparaţii între populaţii, se folosesc aşa indicatori ca: indicele mortalităţii infantile şi speranţa de viaţă la naştere. Speranţa de viaţă la naştere este cel mai consistent indice de mortalitate. Ea arată durata medie a vieţii indivizilor dintr-o generaţie ipotetică, născută în perioada analizei, generaţie care la fiecare vârstă ar fi afectată de o intensitate a mortalităţii ce se manifestă real, în acel moment, în populaţia reală la vârstele respective. Astfel, rata mortalității în 2014 se preconizează a fi 8,3 de morți pe 1000 de locuitori. Tehnica medicală și în general, avansul tehnologic, a redus considerabil această rată, care în 1950 era de 19,5 de morți pe 1000 de locuitori. Nivelurile de mortalitate sunt determinate în special de factorii sociali (dar nu exclusiv, căci nu putem neglija unii factori biologici), ceea ce ne vorbeşte despre o inegalitate în faţa morţii. Inegalitatea de şanse în sens sociologic semnifică că anumite categorii de oameni, categorii caracterizate de un anumit statut social, trăiesc în medie, graţie acestui statut, mai mult decât alte categorii, cu alte caracteristici sociale. Migrația populației (mobilitate spațială) prezintă, în modul cel mai general, fenomenul de deplasare a indivizilor în spaţiul social. În sens mai restrâns, mişcarea migratorie prezintă deplasarea populaţiei dintr-o localitate în alta sau dintr-o ţară în alta, mişcare însoţită de schimbarea statutului rezidenţial. În principiu, consecinţele migraţiei se manifestă în trei direcţii: asupra societăţii de ieşire, asupra societăţii de destinaţie şi asupra populaţiei migrante. Efectul primar al emigraţiei asupra populaţiei este reducerea acesteia sau reducerea ritmului de creştere a ei. Reducerea este directă, datorită pierderii efective a populaţiei, dar şi indirectă. Întrucât migrează în special populaţia tânără, putem vorbi despre scăderea numărului de naşteri, deci despre reducerea sporului natural. Efectul nemijlocit al migraţiei asupra populaţiei gazdă este sporirea ritmului ei de creştere sau de reducere. Populaţia migrantă suferă, la rândul ei, o serie de schimbări pe toate planurile vieţii sale, datorate necesităţii de a se integra în societatea de destinaţie şi datorate ruperii de mediul în care a trăit. Procesul de integrare, adoptare sau neadoptare de către imigranţi a modelului cultural al populaţiei majoritare constituie o temă extrem de larg cercetată, atât ca reflecţie a importanţei sale practice pentru societăţile occidentale, în care imigranţii ajung să reprezinte procente semnificative din populaţie şi să provoace mişcări sociale, cât şi pentru interesul său ştiinţific, datorat varietăţii de situaţii şi de reacţii din partea imigranţilor sau autohtonilor. În 2005, Națiunile Unite estimează numărul migranților globali la 191 de milioane, însumând 3% din populația totală, ceea ce reprezenta o creștere de 26 de milioane față de 1990. În 2013, NU estimează numărul lor ridicându-se la 231,5 milioane.

 

Bibliografie suplimentară

Manual Sociologie, Volumul II, coordonator Maria Bulgaru, Universitatea de Stat din Moldova, 2003

 

Anunțuri

Unde civilizația modernă este un miraj. Partea 6 (eseu)

Partea a cincea 

 

Formarea statului ca formă de conducere a unei societăți a adus cu sine și apariția birocrației, un corp de oficiali guvernamentali, angajați fără alegeri. De-a lungul istoriei, birocrația a devenit un sinonim pentru un sistem de guvernământ care se bazează pe reguli și legi complicate prin care administrează puterea. Deși termenul de „birocrație” nu a fost inventat până la mijlocul secolului al XVIII-lea, ideea de sisteme administrative organizate și consecvente este mult mai veche. Dezvoltarea sistemelor de scris (ca. 3500 î.e.n.) și utilizarea de documente a fost esențială pentru administrarea acestui sistem, și apariția definitivă a primei birocrații este în Sumerul antic, unde o clasă emergentă de scribi a folosit tăblițe de lut pentru a administra recolte şi pentru a aloca prăzile sale de război. Roma antică a fost administrată de o ierarhie a proconsuli regionali și adjuncții lor. Reformele lui Dioclețian au dublat numărul de districte administrative şi a dus la o expansiune la scară largă a birocrația romane. Autor al creștinismului timpuriu, Lactantius a susținut că reformele lui Diocleţian au dus la stagnarea economică pe scară largă, deoarece „provinciile au fost împărțite în părți minuscule, şi multitudinea de președinți şi de ofițerii inferiori atârnă greu pe fiecare teritoriu.” După ce Imperiul s-a despărțit, Imperiul Bizantin a dezvoltat o ierarhie administrativă notoriu de complicată, şi în timp termenul „bizantin” a fost folosit pentru a se referi la orice structură birocratică complexă. În China antică, savantul Confucius a stabilit un sistem complex de proceduri riguroase care reglementează relaţii în familie, religie şi politică, acesta căutând să construiască un stat organizat fără corupție. O formă modernă de birocraţie a evoluat în Departamentul de expansiune de accize în Marea Britanie, în secolul XVIII. Eficiența relativă şi profesionalismul în această autoritate controlată de stat a permis guvernului impunerea unor taxe foarte mari asupra populației pentru a-și acoperi cheltuielile de război. Franţa a văzut, de asemenea, o extindere rapidă şi dramatică a Guvernului în secolul al XVIII-lea, însoțită de creșterea serviciului civil francez; un fenomen care a devenit cunoscut ca „bureaumania”, în care au apărut sisteme complexe de birocrație. La începutul secolului XIX, Napoleon a încercat să reformeze birocrații din Franţa şi din alte teritorii aflate sub controlul său prin impunerea codului napoleonian standardizat. Dar, paradoxal, acest lucru a dus la creșterea și mai accentuată a birocrației. Acest cod interzicea privilegiile bazate pe proveniența natală, permitea libertatea de religie și specifica că locurile de muncă guvernamentale ar trebui să meargă către cei mai calificați. Tendința către birocratizarea crescută a continuat și în secolul al XX-lea, unde peste 5% din forța de muncă era angajată în sectorul public în majoritatea țărilor occidentale. În cadrul sistemelor capitaliste, structuri birocratice informale au început să apară sub forma unor ierarhii corporatiste de putere, așa cum sunt ilustrate în “The Organization Man” (William H. Whyte, 1956, considerată una din cele mai influente cărți de management). Între timp, în Uniunea Sovietică și Europa de Est, o clasă puternică de administratori birocratici, numită “nomenklatura” reglementa aproape toate aspectele vieții publice. Totuși, în lumea modernă practic toate instituțiile organizate se bazează pe sisteme birocratice pentru a gestiona informații, pentru a procesa și pentru a gestiona dosare, și pentru a administra sisteme complexe și inter-relații într-o lume tot mai globalizată, deși declinul de documente și utilizarea pe scară largă a bazelor electronice de date transformă modul în care birocrațiile funcționează.

În general, birocrațiile devin prea complexe, ineficiente sau inflexibile. Eliminarea acestor inconveniente este un concept cheie în teoria managerială modernă și o problemă centrală în multe campanii politice. Karl Weber (sociolog, filosof, economist politic, 21 aprilie 1864 – 14 iunie 1920) apără necesitatea birocrației ca fiind modul cel mai eficient și rațional de a organiza activitatea umană, și că procesele sistematice și organizarea de ierarhii sunt necesare pentru a menține ordinea, a maximiza eficența și a elimina fevoritismul. Dar chiar și el vede birocrația lăsată liberă ca o amenințare la adresa libertății individuale, în care o creștere a birocratizării a vieții umane poate prinde individul într-o cușcă de reguli și control rațional. Samuel Krislov (profesor de Științe Politice, 5 octombrie 1929) este de părere că „birocrațiile sunt din naștere nereprezentative și nu pot reproduce microcosmosul al unei societăți totale, deși birocrația are potențialul de fi reprezentative, față de alte ramuri ale guvernământului”. Tot el zice că sunt omniprezente în viața umană modernă. În America, birocrației i-a fost permisă o creștere într-un mod reticent. Edictele date de Executiv și Congres pentru a tăia serviciul civil au avut ca efect doar scăderea ratei de creștere. În septembrie 1950, Congresul a stabilit că orice creștere de personal este temporară. Când asta s-a dovedit a fi inefectiv, Amendamentul Jensen-Ferguson a introdus o formulă arbitrară pentru a limita dimensiunea fiecărei agenții. Dar în fața acestui amendament, serviciul civil a cresut cu 117.000 de angajați într-un singur an. Această lipsă de acceptare și legitimitate a expansiunii birocratice are unele folosințe funcționale, căci altfel serviciul civil s-ar putea extinde aproape fără limită, din moment ce nu au nevoie de justificare economică care în teorie limitează creșterea birocratică din domeniul privat. Natura și compoziția unei birocrații intră în discuție în principal pe timpul unei crize, și atunci ca răspuns asupra unei probleme specifice. Lipsa unei calificări, o criză în încredere față de compoziția socială a unei agenții sau un scandal public poate scoate în evidență un aspect al specific al problemei decât toată imaginea de ansamblu a birocrației.

 

Bibliografie suplimentară

Representative Bureaucracy, Samuel Krislov

 

Partea a șaptea

Unde civilizația modernă este un miraj. Partea 5 (eseu)

Partea a patra

 

Perioada modernă este caracterizată de mulți ca având element principal o neîncredere crescută față de politicieni și instituțiile politice. Trăind într-o lume larg guvernantă de ideologia democrației (din grecescul δημοκρατία – demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere”. Este un regim politic care se bazează pe voința poporului, iar principiile de bază ale democrației sunt votul universal și suveranitatea națiunii), problemele principale ale institutiilor politice tine în mare parte de democrația instituțională, o formă de democrație apărută după al doilea război mondial, ca urmare a imposibilității de aplicare a democrației clasice, bazată pe reprezentare, deoarece “societățile complexe în care deciziile importante nu pot fi luate decât de specialiști și, mai ales, de către oamenii politici aleși pe baza competenței lor și pentru care acțiunea politică a devenit o veritabilă profesie” (Pierre Birnbaum, La Fin du politique, p. 227). Unul dintre elementele ce caracterizează (sau ar trebui să caracterizeze) democrația modernă este pragmatismul, definit filosofic ca fiind “un set de argumente despre cunoștere, semnificații și adevăr” (Westbrook, 1993). Acestea fiind spuse, pragmatiștii formează un grup indisciplinat; nu pot să cadă de acord între ei despre diferitele lor vederi filosofice sau politice. Knight și Johnson cad de acord că însuși conceptul de pragmatism este ambiguu, și de aceea îmbrățișează viziunea lui John Dewey (filozof american, 20 octombrie 1859 – 1 iunie 1952), și anume “regula pragmatică”, cum o denumește acesta, care spune că “pentru a descoperi sensul unei idei descoperă consecințele pe care le are”. De asemenea, el trage și o linie clară de demarcație între “democrație ca idee socială și democrația politică ca sistem de guvernământ”. Democrația instituțională se bazează însă pe pasivitatea cetățenilor, din punct de vedere politic, fiind compensată, în modul democrației elitiste, de consensul puternic care domnește la nivelul elitelor, în momentul luării deciziilor importante, deoarece elitele au acordul prealabil al masei pasive de cetățeni.

Multe probleme apărute în țările în curs de dezvoltare care au adoptat democrația vin din trei paradoxuri, care se nasc din însuși natura sa. În primul rând este tensiunea dintre conflict şi consens. Democraţia este, prin natura sa, un sistem de instituţii aflate în concurenţă pentru putere. Fără competiţie şi conflict, nu există nici o democraţie. Dar orice societate care sancţionează conflictul politic se confruntă cu riscul ca aceste conflicte sa se intensifice, producând o societate în care pacea civilă și stabilitatea politică sunt puse în pericol. Prin urmare, paradoxul: Democraţia necesită conflictul, dar nu prea mult; concurenţa trebuie să existe, dar numai în limitele definite cu grijă şi universal acceptate. Al doilea set de tensiuni instigă reprezentivitatea împotriva guvernabilității. Democrația implică refuzul de a concentra puterea în mâinile celor puțini și așa pune controlul mecanismelor de reprezentare și responsabilitate în mâinile liderilor. Dar pentru a fi stabilă, democrația (sau orice sistem de guvernare) trebuie să aibă ceea ce Alexander Hamilton numea “energie”; aceasta trebuie să fie întotdeauna capabilă să acționeze și deseori, trebuie să facă acest lucru rapid și decisiv. Guvernul nu trebuie numai să răspundă grupurilor de interese, acesta trebuie să le poată și rezista și să le medieze. Acest lucru necesită un sistem de partide care produce un guvern stabil și suficient de coeziv să reprezinte și să răspundă la grupurile de concurențe și interese din societate fără a fi paralizat sau capturat de ei. Reprezentativitatea necesită ca părțile să comunice între ele și pentru aceste interese conflictuale; guvernabilitatea presupune ca părțile au autonomie suficientă să se ridice deasupra lor (n.a. conflictelor). Acest lucru duce la a treia contradicție, între acord și eficiență. Democrația înseamnă, literal, “guvernarea poporului” sau cel puțin guvernarea cu consensul guvernaților. Acesta este mesajul oamenilor din întreaga lume care sunt săturați de represiunea și corupția din statele totalitare; vor să fie conduși cu acordul lor. Dar fondarea unei democrații și menținerea acesteia sunt două lucruri diferite. Pentru a fi stabilă, democrație trebuie să fie considerată legitimă de către oameni, trebuie văzută ca fiind cea mai bună și adecvată formă de guvernământ pentru societatea lor. Această legitimate necesită un angajament moral profund și o formă de loialitate emoțională, dar acestea apar pe parcurs, și parțial ca urmare a performanței efective. Democrația nu va fi evaluată de către oameni decât dacă se ocupă efectiv de problemele sociale și economice și atinge un minimum de ordine și justiție. Dacă acestea nu sunt obținute, oamenii ar prefera să nu fie guvernați cu consens, aceștia ar putea opta să decarteze alegerea politică. De aici și paradoxul: democrația necesită consimțământ, consimțământul necesită legimitate, legimitatea necesită performanță efectivă, dar eficacitatea poate fi sacrificată pentru consimțământ. Liderii aleși vor fi reticenți în a impune politici nepopulare, indiferent cât de înțelepte sau necesare sunt.

 

Bibliografie suplimentară

The Priority of Democracy: Political Consequences of Pragmatism; Jack Knight, James Johnson

 

Partea a șasea

Unde civilizația modernă este un miraj. Partea 4 (eseu)

Partea a treia

 

Studiul emergenței și persistența cooperării în societatea umană este elucidată ca urmarea unor aplicații făcute de Teoria Jocurilor. În viziunea lui Thomas Hobbes, cooperarea n-a putut să se dezvolta fără o autoritate centrală. Înaintea guvernelor, problemele egoiste ale indivizilor duceau societățile emergente  la competiție. Astăzi națiunile interacționează fără o autoritate centrală, ceea ce ridică aceiași problemă pe scena diplomației internaționale, una dintre problemele centrale fiind dilema securității: națiunile caută să-și asigure propria securitate prin mijloace care pun în pericol securitatea altor națiuni, ducând la alte probleme locale cum ar fi amplificarea conflictelor mici și apariție curselor de înarmare. Invazia Sovietică din Afganistan în 1979 a pus Statele Unite într-o dilemă tipică. Dacă America nu lua vreo măsură, Uniuniea Sovietică ar fi putut fi încurajată spre alte acțiuni de necooperare. Pe de altă parte, orice scădere substanțială de cooperare de partea Statelor Unite risca forme de represalii din partea sovieticilor, care ar fi putut declanșa contra-represalii, formând altfel un șablon de ostilitate dificil de oprit. Un caz tipic de apariție a cooperării din competiție este dezvoltarea șabloanelor de comportament în corpul legislativ al senatului american. Fiecare senator este stimulat să pară eficient în fața constituenților, chiar dacă asta intră în conflict cu interesele altor senatori, care fac același lucru. Dar acesta nu este o situație de conflicte de interese; contrar, există multe oportunități de cooperare fructuoase între senatori, care au dus la apariția unui set de norme elaborate în Senat. Printre cele mai importante se află norma de reciprocitate, care implică ajutorul acordat unui coleg și reciprocitate.

Coordonarea societății din partea statului nu poate fi făcută fără un proces de supraveghere prealabil din partea acestuia și manipularea/modificarea unor norme sociale făcută în concordanță cu rapoartele supravegherii. Însăși rolul normelor sociale este acela de a coordona așteptările oamenilor în interacțiunile cu statul, ce presupune existența unor echilibre multiple. Aceste norme reglementează o gamă largă de fenomene, inclusiv drepturile de proprietate, contracte, negocieri, forme de comunicare, ca și conceptul de justiție. Ele impun uniformitatea de comportament în cadrul unui grup social și adesea diferă substanțial între grupuri. Dinamica acestui proces poate fi modelată cu ajutorul teoriei jocului evoluționistă, care prevede că unele norme sunt mai stabile decât altele pe termen lung. Problema societății umane actuale (și nu numai) este incapabilitatea de a lua decizii pe termen lung, și implicit dezastrele provocate de deciziile luate pe termen scurt. Pe termen lung, este de conceput că societățile se pot extrica într-un fel sau altul de norme ineficiente. O modalitate prin care acest lucru s-ar putea întâmpla este ca societățile cu norme superioare ar putea prelua pus și simplu societățile cu normele inferioare, prin creștere, cucerire sau migrare. O altă posibilitate este ca societățile cu normele inferioare vor imita practicile societăților de succes (Robson şi Vega-Redondo, 1996; Boyd şi Richerson, 2002). Totuși, există și a treia posibilitate, aceea că schimbarea normelor sociale poate să vină din interior, rezultatul schimbărilor treptate și imperceptibile care vor forța o schimbare involuntară. O altă problemă ar fi excesul de uniformitate, formată de norme care nu afectează direct bunăstarea unui grup social, ci au doar rol de semnalizare. Astfel, apare o periculoasă obișnuintă de a face lucrurilor, de a trata fiecare situație prin prisma unor acțiuni limitate, de dispariția adaptării, lucru ce poate aduce cu sine disensiuni periculoase ca efect asupra structurii sociale și civile.

Tendința puterii politice de a se permanentiza (instituționalizarea), este recentă istoric, iar apariția statului a constituit apogeul fenomenului. Studiile antropologice scot la lumina existența societăților fără stat (nu și fără putere politică), deși societățile fără stat (arhaice) nu cunosc instituționalizarea puterii politice, ele nu ignoră autoritatea ca formă de exercitare a influenței. Obiecțiile lui Pierre Clastres (antropolog francez, 17 mai 1934 – 29 iulie 1977) la adresa puterii politice coercitive nu priveau și autoritatea, câtă vreme șeful are câteva trăsături care îl disting de ceilalți membrii ai tribului (în timp de pace era un bun moderator și trebuia să asigure consensul, pe  câtă vreme în timpul războiului dispune de o putere coercitivă aproape absolută asupra războinicilor). Aceste societăți fără stat erau prezente în totalitate în preistoria umanității, puține mai există acum; aproape toată populația globului trăind în jurisdicția statelor suverane. De asemenea, există și unele ideologii moderne care consideră statul ca fiind o unitate indezirabilă în structura societății, aici amintind anarhismul (există chiar și paleo-anarhism, o ramură care propovăduiește întoarcerea la situația omenirii din Paleolitic, din perspective politico-socialo-tehnologice) sau comunismul lui Marx.

Prima perioadă a organizării politice arhaice a fost una în care politica se confunda cu religia și morala. Puterea este nestructurată. Domeniul politicului se confunda cu cel al religiei și moralei și se regăsește la nivelul credințelor, superstițiilor, interdicțiilor, tabuurilor. Etapa inițială a evoluției puterii politice este dominată de sincretism, unde puterea militară și cea religioasă sunt strâns legate/confuze. Autoritatea corespunde forței de presiune a obiceiurilor, tabuurilor și superstițiilor. Autonomizarea puterii militare în raport cu puterea religioasă a condus la apariția puterii politice; atunci când la nivelul grupului sau a comunității umane a apărut pericolul extern, liderul religios, cu mai mare influență asupra membrilor comunității, și-a însușit puterea militara, a trecut în fruntea armatei și a exercitat puterea politica coercitivă.

În cel de-al doilea stadiu al organizării politice, societatea arhaică cunoaște puterea concentrată în persoana unui șef. Șeful de familie, de trib, ori preotul profită de un ansamblu de credințe și constituie o forta dispersată în comunitatea arhaică. Puterea politică este aici individualizată/exercitată de o persoană. Puterea personalizată poate fi viageră (atunci când se exercită doar pe parcursul vieții titularului), ereditară (atunci când se transmite dintr-o generație în alta), absolută sau delegată (se exercită prin intermediari/birocrați și atunci devine instituționalizată).

 

Bibliografie suplimentară

The Evolution of Cooperation; Robert Axelrod

New Pulgrave Dictionary of Economics; Lawrence E. Blume, Steven N. Durlauf, Londom Macmillan.

 

Partea a cincea

Unde civilizația modernă este un miraj. Partea 3 (eseu)

  A doua parte 

 

                   2.1. Instituționalizarea și centralizarea puterii politice

Puterea, în științele sociale și politice, este definită ca fiind capacitatea de a influența sau controla comportamentul oamenilor, adesea fiind percepută ca autoritate, termen legitim în contextul în care omul este un animal ce formează structuri sociale. Michael Foucault (1926 – 1984) vobește despre o “microfizică a puterii”, regândind puterea politică dintr-o altă perspectivă ontologică, respingând teoriile moderne care localizează puterea în macrostructuri sau în clasa conducătoare și ca fiind represivă prin natura sa. El consideră că cele două modele dominante ale abordării puterii în epoca modernă sunt eronate; modelul economic, elaborat și propovăduit de marxism, greșește prin subordonarea reducționistă a puterii la dominația de clasă și prin determinism economic; modelul juridic care abordează puterea prin perspectiva normelor de drept, a drepturilor fundamentale și a suveranității statului. Noua lui interpretare vede puterea ca fiind dispersată, nedeterminată, heteromorfă, fără subiect și constituind organisme și identități individuale. O altă idee inovatoare adusă de M. Foucault în studiul puterii politice este conceptul său de “putere/cunoștere”, simptomatic pentru abordarea postmodernă a rațiunii și a schemelor sale emancipatoare. Robert Bierstedt nu ezită sa vadă în problematica puterii una din cele mai tulburătoare probleme ale sociologiei. El compară această putere cu energia electrică, zicând: “Puterea socială seamănă cu cea electrică. Vedem efectele și manifestările amândurora dar nu însuși fenomenul. Puterea socială este transformată în ordine, forță și autoritate; puterea electrică în lumină, căldură și mișcare. Folosirea lor greșită poate aduce moartea. Dar esența acestor fenomene ne scapă …”.

Ca fenomen social, puterea nu numai că este omniprezentă pe toate straturile vieții, dar a însoțit în forme embrionare devenirea omului ca “zoon politikon” (animal social – politikon provine de la cuv. polis, „cetate” în limba greacă, concept propus de Aristotel). Mecanismele prin care se realizează puterea sunt: dominația sau supunerea indivizilor sau grupurilor de către alții, de bunăvoie sau prin neutralizarea rezistenței; conducerea elaborează strategii generale de dezvoltare a societății și a mijloacelor de realizare a ei, adoptă deciziile politice, armonizează interesele și spațiul social; competiția, prin care A își deleagă vionța lui B fiind convins ca B va realiza obiectivele propuse, lucru demonstrat prin competențele lui B în domeniu; coordonarea este procesul de supraveghere și intermediere realizat de subiect; controlul verifică îndeplinirea sarcinilor la parametrii și în condițiile propuse.

Dominația este un concept folosit pe larg de către umanitate, încă de la apariția omului, fiind o unealtă socială, transpusă la geneza statului într-o unealtă politică și este în strânsă conexiune cu competiția. Supraviețuirea, dezvoltarea și creșterea obligă la achiziționarea de resurse (Ricklefs, 1979), şi achiziţionarea resurselor forțează apariția concurenţei (Darwin, 1859). Problema este mai clară la om (față de alte animale sociale), în mare parte datorită concurenței care variază de la banal la crucial și mai ales că oamenii țin foarte mult la conceptul de echitate (principiu etic și juridic care stă la baza reglementării tuturor relațiilor sociale în spiritul dreptății, egalității și justiției, al colaborării și respectului reciproc). Asimetria naturală a indivizilor în capacitatea lor de prevala într-o concurență va da naștere întotdeauna la dominanță socială, asta relevând legătura permanentă pe care o are umanitate față de propria evoluție biologică. Și mai mult, această evoluție biologică este în oglindă (mai mult sau mai puțin) cu evoluția politică și socială. Un factor concurent în expresia dominanței este agresivitatea, o emoție primordială care este o partă principală în evoluția speciilor, crescând șansele indivizilor de a supraviețui și de a se reproduce în contextul competiției cu alte specii. În epoca modernă, această tendință este suprimată, dar nu complet. În contextul în care umanitatea și-a asigurat dominanța asupra celorlalte forme de viață de pe glob, energiile derivate de aceste tendințe sunt încapsulate și dau naștere la tensiuni și violențe într-un mod ciclic, sub diferite moduri (asigurarea ordinii publice, asigurarea autorității statului, crime rasiale sau sociale). De reținut este faptul că aceste moduri de a elibera aceste energii vor avea întotdeauna diferite pretexte sau scuze, niciodată ieșind la iveală această nevoie primordială de a elibera agresivitatea.

Conducerea nu este un concept bine definit, și după 2 milioane de publicații pe acest subiect (leadership) tot rămân unele întrebări fără răspuns. Nu există o teorie universală care să explice de ce unii oameni par făcuți pentru a  conduce și de ce restul îi urmează. Fiind animale sociale și cu un creier complex, acestă tendință a apărut odată cu grupurile de vânători-culegători și primele așeazări în Neolitic. Din punct de vedere evolutiv și psihologic, ține de supraviețuire, liderul era și este văzut ca un individ puternic (fizic, experimentat, adaptat) fapt pentru care restul grupului îl urmează. În contextul politic, acest „leadership” este pus în beneficiul societății pentru a asigura înflorirea și dezvoltarea ei, aducând cu sine și antagonismul între obiectivele societății și cele ale membrilor săi. Această antiteză este legată de egoismul intrinsec a ființei umane, o doctrină psihologică (subconștientă de cele mai multe ori) care descrie omul ca fiind întotdeauna motivat de propriile interese, chiar și în ceea ce par a fi acte de altruism, aceaste fiind o vedere descriptivă, și nu una normativă. De aceea, pentru a asigura evoluția societății umane devine necesar să fie controlat acest egoism al indivizilor, iar ei să fie siliți să-și sacrifice țelurile lor personale în beneficiul societății. Filozofia triburilor primitive privind această acțiune de a obliga individul presupunea folosirea religiei ca metodă, prin profesiuni de credință teologică sau metafizică; prin profeți, apostoli și lideri carismatici, înclinați să apuce pe “calea cea dreaptă” pe care Dumnezeu, Weitgestul sau istoria dorește s-o apuce. În realitate, și acestia erau supuși aceluiași tip de egoism ca și cei pe care îi conduceau. Un exemplu concludent sunt faraonii, regii Egiptului Antic. Etimologia cuvântului este schimbată în timpul A Doua Perioadă Intermediară, de către Hyksos pentru a include în definiție și “fiul zeului Ra” (sau fiu de zeu în alte interpretări). Astfel, conducătorii primeau și calitatea de aleși ai zeilor, un alt mod de a legitimiza puterea regală. Astfel, această formă de conducere a ajuns să fie cunoscută ca mod de guvernare faraonic, formă care a supraviețuit mileniilor. Un exemplu concludent este Ludovic al XIV-lea al Franței (și Navarre) care a domnit timp de 72 de ani (1643 – 1715) urcat la tron pe fondul conceptului de drept divin.

faraon cu horus si thoth

faraon reprezentat ca fiind uns de către Horus (zeul soare) și Thoth (zeul înțelepciunii), uleiul fiind reprezentat de un râu de ankh-uri

Bibliografie suplimentară

The Ontogenesis of Social Dominance: A Strategy-based Evolutionary Discipline, Patricia H. Hawley, Max Plank Institute for Human Development and Education, Berlin, Germany

Livescience Magazine, The Evolution of Human Aggression, Heather Whipps

Acțiunea Umană. Un tratat de teorie economică, Ludwig von Mises

Why some people lead, why others follow and why it matters, Mark von Vogt, Department of Social and Organizational Psychology, VU University, Amsterdam, Netherlands

Politologie și doctrine politice, Volumul I, Nicolae Frigioiu, Editura Economică, 2007

A patra parte

Unde civilizația modernă este un miraj. Partea 2 (eseu)

Prima parte

 

O altă problemă majoră a orașelor moderne o constituie transportul. Datorită concentrării tot mai mare a activităților economice, inexistența întreruperilor de orice fel devine vitală. Majoritatea orașelor mari (ca și cele medii) au probleme cu productivitatea datorită lipsei de eficiență a sistemului de transport, problemă ce afecta și lumea antică (congestie în Roma, de exemplu), dar în prezent apar și altele specifice, cum ar fi impactul asupra mediului. Atfel, devine din ce în ce mai acută dependența de sistemul de transport, care devine vulnerabil în fața unor probleme ca:

  • congestia și dificultatea de parcare, una din cele mai prevalente probleme de transport din istoria aglomerărilor urbane (peste 1 milion de locuitori), apărută în urma imposibilității infrastructurii de transport să țină pasul cu motorizarea și difuzarea de automobile. În zonele centrale din orașele mari, în mare, șoferii pot petrece în jur de 20 de minute pentru a găsi loc de parcare, ceea ce creează întârzieri suplimentare și afectează circulația locală;
  • navete mai lungi, o problema care este la egalitate cu congestia. Factorul important din spatele acestei tendințe este legat de situarea mai departe a locuințelor față de zonele centrale a orașului. Astfel lungirea timpului petrecut de navetiști ridică multe probleme sociale, precum izolarea sau stări de sănătate mai sărace (obezitatea);
  • tranzitul public inadecvat, de cele mai multe ori, care nu poate genera venituri suficiente pentru a acoperi costurile de funcționare și capital. În trecut, aceste deficite erau considerate acceptabile datorită serviciilor esențiale de transport public în furnizarea mobilității urbane, dar în prezent aceste sarcini au devenit controversate;
  • dificultățile pentru transportul non-motorizat au crescut și acestea datorită traficului intens, iar mobilitatea pietonilor, bicicletelor și a altor vehicule este vizibil afectată. Lipsa fizică de facilități și infrastructuri este flagrantă;
  • pierderea spațiului public a dus la înlocuirea piețelor, agore, parade și procesiuni, interacțiunile între comunități și jocurile comunale cu automobile. Unele dintre aceste activități au fost abandonate cu totul, iar altele au fost mutate în mall-uri. Fluxul mărit de trafic a influențat viața și interacțiunea socială din cadrul orașelor într-un mod negativ. Oamenii tind să meargă și să pedaleze mai puțin când traficul este mare;
  • costurile mari de întreținere sunt o povară pentru orașele care suferă o îmbătrânire a infrastructurii de transport, precum și presiuni de a o moderniza. Mentenanța întârziată este comună pentru a menține cheltuielile locale la un minim, dar în detrimentul costurilor ridicate în viitor și cu riscul de un eșec major în menținerea infrastructurii curente;
  • poluarea și consumul din ce în ce mai ridicat de energie a devenit un impediment serios pentru calitatea vieții și a stării de sănătate a populației urbane (smogul, fiind un mix de fum și ceață, este omniprezent în marele orașe ca Londra, New York sau Shanghai. Apare atunci când lumina solară interacționează cu oxizii de nitrogen și compușii organici volatili din atmosferă). De asemenea, consumul din ce în ce mai ridicat de energie crește dependența de petrol. Odată cu creșterile de prețuri la benzină sau motorină din ultimii ani, apar considerente pentru a trece tranzitul public spre alte forme, mai eficiente și mai durabile, de transport;
  • accidentele și scăderea siguranței pe străzi este un alt factor ce afectează populația urbană, mai ales în orașele în curs de dezvoltare. Populația este din ce în ce mai reticentă spre a folosi străzile;
  • consumul de teren care a devenit semnificativ, între 30% și 60% din zona metropolitană fiind dedicată transportului, un rezultat al supra-dependenței de unele forme de tranzit urban. De asemenea, acest consum de teren subliniază și importanța strategică a transportului pentru bunăstarea socială și economică a orașului;
  • distribuția mărfurilor, devenită o parte vitală a urbanului ca urmare a globalizării și a materializării economiei, care au dus la creșterea cantităților de marfă ce se deplasează în și către orașe (unele produse alimentare străbat în medie 2500 de km pentru a ajunge la piețele de desfacere din orașe). Cum transportul de marfă folosește de obicei infrastructura de transport al pasagerilor, logistica devine problematică.

De asemenea, s-a observat o creștere a violenței urbane în noul mileniu. În 2005, în Guetamala, costurile directe ale acestei violențe, concentrată în special în capitală, este estimat la 2.4 miliarde dolari sau 7.3% din PIB-ul țării (studiu World Bank, aprilie 2011). Dimensiunea socială a violenței urbane este complexă și dinamică, adresând relației dintre diferitele forme sub care se manifestă, în special între violența domestică și alte expresii publice de violență, cum ar fi cea sexuală. Majoritatea orașelor n-au mediul necesar pentru a favoriza acțiunea colectivă de a preveni aceste manifestări. Urbanizarea crescută din ultimul deceniu a adus jumătate din populația lumii în orașe (UN-HABITAT 2007) și va face ca orice creștere de populație în următorii 25 de ani să fie absorbită în aceste conglomerații urbane, în special în Africa și Asia. De asemenea, un sfert din populația globului trăiește în mahalale sau ghetto-uri, locuri ce favorizează cel mai mult apariția violenței, ceea ce subminează însuși fundațiile economiei și a progresului social. În unele cazuri, unele zone sunt de neguvernat și rețin clasele de jos într-un ciclu perpetuu de sărăcie și violență.

1_rocinha_favela_closeup

favela din Rocinho, Rio de Janeiro, Brazilia

Unele grupuri sunt mai afectate de această violență decât altele, în cele mai multe cazuri, cele sărace. De asemenea, ratele de omucidere în rândul bărbaților sunt duble decât cele ale femeilor (Briceno-Leon and Zubillaga 2002). În 2007, în Columbia erau 12 ucideri în rândul bărbaților pentru fiecare femeie ucisă. În schimb, în Africa de Sud, femeile au mai multe șanse să sufere de pe urma violențelor urbane (Simpson 1997). Tragedia este că violența atinge de regulă niveluri extreme, ca ucideri, violență sexuală și acțiuni împotriva grupurilor vulnerabile, ca oamenii în vârstă sau copiii.

 

Bibliografie suplimentară

 

Public Transportation Problems, Dr. Jean-Paul Rodrigue

Studiu World Bank asupra violenței urbane, 2011

 

A treia parte

Unde civilizația modernă este un miraj. Partea 1 (eseu)

Civilizația, ca concept, este definită ca fiind o stare avansată a unei societăți, care posedă unitate istorică și culturală, având o ierarhie socială, o formă de comunicare sub formă scrisă, dominație asupra mediului natural în care este localizată. Apariția civilizației este asociată cu perioada finală a revoluției neolitică, un proces cumulativ și încet care a avut loc independent în diferite locații de pe glob între anii 10000 și 3000 î.e.n. Odată cu apariția elite guvernante și a statului, implicit, acest proces a primit un impuls și a avansat rapid, culminând cu revoluția urbană, ce a marcat apariția agriculturii stabile și a domesticirii animalelor, favorizând dezvoltarea orașelor și a economiei necesare pentru a le susține. Această revoluție a fost asociată cu monopolul statului și violența, apariția claselor de războinici și a războaielor endemice, cât și dezvoltarea rapidă a ierarhiilor și o scădere a statutului femeii în societate. Definitivarea acestei apariții se face în Epoca Fierului, unde sub influența sistemului monetar, apariția imperiilor mari și a noilor religii bine definite, de asemenea și folosirii fierului pe scară largă, apar schimbări sociale în lumea cunoscută (zona Mediteraneană, Orientul Îndepărtat). De acum, civilizația este definită și prin alte caracteristici socio-politico-economice, cum ar fi urbanizarea, centralizarea puterii politice, agricultura de subzistență, ideologii de specializare a forței de muncă, a progresului și a supremației, arhitectura monumentală, taxele, etc.

Secolul 20 a adus cu sine nu numai avansul tehnologiei la loc de glorie în societatea umană, ci și îmbinarea diferitelor civilizații într-una globală, un amalgam de culturi, viziuni și temperamente care sub spectrul istoriei, n-ar trebui apropiate. Internetul și rețelele telefonice mobile ale secolului 21 au cimentuit această legătură permanentă globală. În prezent, umanitatea este un organism de sine stătător, pluricelular, dar care o să trebuiască să asculte de imuabila lege a istoriei. Nimic nu rezistă pentru totdeauna. În trecut, o multitudine de civilizații au dispărut în negura timpului, dar ca urmare a globalizării omenirii, dispariția actualei civilizații echivalează cu dispariția omenirii. Civilizația modernă este fondată involuntar pe fundația civilizațiilor antice, fundație neadaptată cerințelor de supraviețuire și însuși conceptele pe care se bazează, un miraj.

  1. Statul

Putem defini statul drept „principala instituție prin care se exercită puterea politică în cadrul unei societăți, în limitele unui anumit teritoriu strict delimitat prin frontiere, de către un grup organizat minoritar care își impune voința sa asupra majorității privind modul de organizare și conducere a respectivei societăți” (Nicolae Frigioiu, Politologie și doctrine politice, Volumul I, Editura Economică, 2007). De aici putem extrage patru caracteristici esențiale ale statului, în strânsă legătură cu conceptul de civilizație: 1. sedentarizarea populației; 2. instituționalizarea și centralizarea puterii politice; 3. formă de organizare și conducere a comunităților umane; 4. existența unui grup conducător cu atribuții de guvernare.

          1.1. Orașul

Sedentarizarea populației a apărut, după cum am amintit și mai sus, ca urmare a apariției agriculturii și a dus la apariția orașelor, conglomerate permanente unde rezidează un număr mare de oameni, având o densitatea mare de locuitori pe metru pătrat. În „The City in History: Its Origins, Its Transformations, and Its Prospects”, Lewis Mumford enunță că orașele au apărut ca urmare a evoluției satelor în fortărețe al căror principal rol era anihilarea inamicului, rezultând o competiție de forțe, între nevoia de a hrăni progresul social și cea de a mobiliza oamenii pentru luptă. Orașele moderne se bazează pe aceiași schemă a fortăreței: în centrul vital avem birourile, locul unde rezidează partea de management a economiei locale, instituțiile statului, locuințele elitei; în jurul acestui centru avem piețele de desfacere, locuințele clasei de jos (tenements); iar la periferie sunt suburbiile, niște localități în oglindă a orașului, unde rezidează clasa de mijloc, fermele și fabricile. Se observă o tendință de a reveni la orașele-state din Antichitate. În SUA, există 41 de orașe independente, fiecare dintre ele răspunzând doar în fața guvernului federal, și nu în fața autorităților ale comitatului în care se situează. Alegerea de a nu îngloba unele orașe în sistemul de organizare naționale evocă tendința din ce în ce mai accentuată de a acorda independență de guvernare orașelor, care va culmina, după părerea unor futurologi și scriitori de SF (curentul cyber punk) în orașe-stat moderne, entități suverane echivalente cu o țară, conduse de o elită aparținând, de cele mai multe ori, sau reprezentând mari corporații internaționale. Un exemplu (experiment involuntar) proeminent al acestei tendințe a fost orașul Kowloon, situat lângă Hong Kong. Fost fort chinez, Orașul Îngrădit așa cum a fost supranumit, a devenit o enclavă independentă în 1898 odată cu tratatul dintre britanici și chinezi care a creat Hong Kong. După Al Doilea Război Mondial s-a situat într-o zonă „no-man’s land”, nici o putere exercitându-și controlul.

kowloon city

Când a fost demolat în 1990 de către autoritățile din Hong Kong, 33,000 de oameni locuiau în cei 2.6 ha pe care le ocupa. Extrapolând, densitatea sa era de 1,255,000 locuitori pe kilometru pătrat ( New York având una de 10,726 loc. pe km pătrat).

Odată cu începutul privatizării serviciilor orașului, emerge și problema care era până acum câteva decenii aparținea exclusiv entităților comerciale, și anume goana după profit. În iulie 2010, Maywood, California, și-a concediat toți bugetarii și a concesionat serviciile unui oraș apropiat, Bell, California. Până în septembrie, când un scandal legat de salarii și pensii a erupt, având ca urmare concedierea unor înalți oficiali și lăsând orașul să se descurce singur, căutându-și alți contractori. În teorie, ideea de contractare a serviciilor publice către companii private pentru a scădea costurile este una logică. Multe state și guverne locale au identificat sute de milioane de dolari în economii prin această soluție încă din anii ’80. Dar nu tot timpul aceste contracte dau roade, Texas pierzând 863 de milioane de dolari într-un parteneriat de acest gen cu IBM, în 2009, ca urmare a personalului ineficient și a serviciilor proaste pe care un audit le-a evidențiat în cadrul Departamentului de Resurse Informatice. De asemenea, privatizarea serviciilor care se ocupă direct cu bunăstarea cetățenilor nu este o idee bună; contractând forțele de poliție și spitalele unor entități economice, ale căror prime obiective se definesc ca fiind creșterea dividentelor și asigurând fericirea investitorilor, autoritățile nu pot controla crizele variate care apar în orașele în cauză ca urmare a renunțarea controlului asupra forțelor de ordine. De asemenea, poliția privată ar avea alte interese situate în afara protejării claselor sociale de jos, pe când cea guvernamentală nu face (sau nu ar trebui să facă) această distincție bazată pe venit. Printre țările care au început deja acest proces, se numără SUA și Marea Britanie, având contracte ce depășesc câteva miliarde de dolari (euro). În prezent, industria privată de securitate din SUA numără 1,5 milioane de angajați și cheltuieli în valoare de 52 de miliarde de dolari. În contrast, forțele publice de poliție numără aproximativ 600,000 de oameni și cheltuie 30 de miliarde de dolari.

 

Bibliografie temporară

Encarta

Wikipedia

Nicolae Frigioiu, Politologie și doctrine politice, Volumul I, Editura Economică, 2007

The History of Civilization, Fernand Braudel

The Privatization of Police in America, James F. Pastor

 

A doua parte