The Strange Color of Your Body’s Tears (părere)

Giallo” nu este un termen pe care-l auzi des în cultura cinematografică “de zi cu zi”. Este un curent de literatură și film ce provine din Italia. Acum, genul în sine este descris ca o amestecătură de thriller polițist și mister cu elemente de horror și erotism, dar pentru publicul italian orice thriller intră în categoria de “giallo”. Cuvântul se traduce prin galben, o reminescență a anilor antebelici, când în Italia apăreau niște cărți pulp de detectivi/mister cu coperta galbenă. Evident, există un întreg curent cult dedicat filmelor din acest gen, cu regizori dedicați, printre care amintesc de Dario Argento, în principal pentru că este singurul de care am auzit și a cărui filme le-am urmărit sporadic de-a lungul timpului. De The Strange Color of Your Body’s Tears am dat complet aleator, împleticindu-mă de el și păstrându-l pe lista de vizionat timp de mai multe luni.

Regizat și scris de de doi belgieni, Hélène Cattet și Bruno Forzani, L’étrange couleur des larmes de ton corps pe numele său original este povestea unui soț care , întorcându-se acasă după o călătorie de afaceri, realizează că i-a dispărut nevasta. Povestea și scenariul nu ies în evidență cu nimic, personajele având replici minimaliste și puține, ce mi-a amintit pe alocuri de Nicolas Winding Refn, ceea ce aduce un pic și a atmosferă de neo-noir. În schimb, periplul lui Dan (Klaus Tange) prin vecinii săi este extraordinar pus în scenă printr-o cinematografie magnifică, semnată de Manuel Dacosse (ce a colaborat cu cei doi regizori și la Amer, primul lor lung metraj). Este un experiment de cinematografie extraordinar, combinând cam toate metodele inventate de-a lungul timpului pentru a forma un tablou caleidoscopic reprezentând sexualitatea umană, temerile primitive și natura plăcerii, pornind de la masochism, voyerism până la violența naturală umană. La un moment dat, poate părea plictisitor datorită poveștii vagi, dar nu este un film de disecat, ci de experimentat. Trebuie să te lași în voia imaginilor și a mișcărilor, să-i permiți să-ți scoată emoțiile la lumină.

Pornind de la cadrele caleidoscopice (știu, a doua oară când folosesc cuvântul) ce amintesc de Gaspar Noé și al lui Into the Void până la folosirea luminilor colorate à la Godard pentru a schimba starea spectatorului, Cattet și Forzani reușesc, după părerea mea, să picteze un peisaj uman al subconștientului, emoții și fixații ce zac la suprafața vieților normale. După cum am zis, este un experiment în umanitatea ascunsă.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: