Moarte depersonalizată (short story)

Ce pătat e peretele ăsta. Stau și mă holbez la el și devine din ce în ce mai murdar. Era alb la început, neprihănit ai putea zice. După ani și ani de fumat în camera asta, s-a depus toată nicotina direct pe var. A devenit gălbui. La dracu, parcă toată camera e gălbuie. Pătată de timp. Strâng pistolul în mâna dreaptă. Stânga începe să tremure. Stau pe canapea și mă holbez la perete. Aștept momentul propice. Climaxul crizei. De data asta o s-o fac. M-am săturat de amânările astea. Dacă până acum n-am avut constituția necesară să-mi tai venele sau să iau o tonă de somnifere, de data asta nu mai dau înapoi. O să-mi zbor creierii pe perete. Oh, non-existență, bine ai venit. Prea dramatic. Se adună. Durerea asta nu estompează niciodată. Durerea asta a existenței umane. Oare cum o suportă ceilalți? Oh, desigur, ignoranța e arma numărul unu în lupta cu durerea asta. Dar nu-ți spune nimeni că odată ce te naști cu un IQ imens, vezi singur semnele. Pui piesele cap la cap. Vezi peste vălul realității construite. Ignoranța dispare, involuntar. Ce te faci atunci? Nu am ales să mă nasc așa, din contră. Aș fi preferat o fericire ignorantă. Sau să nu mă nasc. Dar nu te întreabă nimeni „Hei, vrei cumva să te naști?”; i-aș fi trântit un „Nu, merci, îmi place non-existența”. Dar cine să te-ntrebe? Dumnezeu? Buddha? Odin? Zeus? La dracu și cu zeii ăștia. Îndeajuns! Se adună. Se adună. Se adună. Oare are creierul destul timp să-mi catalogheze câteva amintiri și să-mi dea filmul ăla al vieții chiar înainte să mor? Sau asta se întâmplă când am pistolul în gură? Sper doar că n-o să fie o lumină puternică, sunt foarte fotofob. Gata. Ridic pistolul. Mă holbez la el. Habar n-am ce model el, ce calibru. În fond, ce dracu mai contează? Ba nu, contează. Contează, pentru că trebuie să-mi fac un titlu de ziar imaginar. Un tânăr de 27 de ani s-a sinucis aseară cu un pistol model necunoscut. Glonțul de calibru necunoscut i-a dezosat creierii. Senzațional! Nu, nu, am mers prea departe; am ajuns la tabloide. Intru repede pe Google. După câteva secunde îl găsesc. Un pistol Carpați Md. 1974. Calibru 7.62 mm. Pistolul ăsta e mai bătrân ca mine. Când a fost produs oare? Dacă se blochează? Oh, perfect, n-are siguranță. În filme, când tipul vrea să se omoare, de regulă îl oprește siguranța. Așa că se răzgândește. Dar nu sunt într-un film și ăsta e sfârșitul. Îl armez și îl bag în gură. Un gust metalic îmi inundă simțurile. Dinții fac contact cu suprafața dură și mi se face pielea găină. O picătură de sudoare mi se scurge încet pe frunte și mă gâdilă îngrozitor. Liniște. Nu se mișcă nimic în toată casa, dar nu e o surpriză; locuiesc singur. Un claxon sparge tăcerea. Tresar. Apăs pe trăgaci din greșeală. Un bum asurzitor. O durere imensă în cerul gurii. Întuneric.

Vreau să deschid ochii să văd, dar nu am ochi. Dar totuși văd. Nu-mi vine a crede ce văd, dar văd. Îmi văd camera de undeva de sus. Parcă sunt un tablou pe peretele unde este canapeaua. Cuprind toată camera cu vederea. Văd calculatorul aprins și lumina monitorului ce inundă întunericul. Îmi văd biblioteca și toate cărțile ce le-am citit. Scrumiera roșie din sticlă de pe birou. Mucurile de țigară. Pachetele de țigări înșirate pentru că mi-a fost lene să mă duc să le arunc. Ceașca de cafea neterminată și cel mai probabil rece. Telefonul începe să sune. Nu-l aud și asta mă panichează. Dar pot să-l vad. Oare cine sună? Pe canapea, mult sânge. Și eu. Înclinat la dreapta, cu jumătate de țeastă explodată. Deci sunt mort. Dar sunt aici pe perete. Carnea îmi este acolo și conștiința aici. Exist. N-am rezolvat nimic; încă exist și încă mă doare. Iar sună telefonul. Cineva a auzit împușcătura. În curând va veni ambulanța și poliția și-mi vor lua corpul. Îl vor arunca într-o groapă și viermii or să-mi mănânce carnea. Oare tot aici voi fi? O lumină parcă crește de sub mine. O lumină caldă. Galbenă. Parcă un soare ia naștere în spatele canapelei. Îmi dă o senzație de bine. Asta e lumina de la capătul tunelului? Ciudat, nu am văzut nici un tunel. Lumina tot crește în intensitate, dar nu mă orbește. În fond, nici n-am ochi. Parcă e dimineață. Așa se simte Raiul? Dar ce fel de Rai este? Este ăla biblic? Nici mort nu încetez cu gândirea asta peste măsură. Poate Raiul ăsta o să mă vindece de nervozitatea asta mentală. Și în sfârșit, o să primesc un răspuns la întrebarea eternă. Există viață după moarte? Păcat că nu pot să mă întorc și să scriu despre asta. Aș câștiga un Nobel sau un Pulitzer. Ușa se deschide larg și o altă lumină invadează camera. Din ea ies două siluete. Încet, încet, ambele lumini se estompează. Sunt doi paramedici. Un bărbat și o femeie. Tipul vorbește ceva la un radio portabil. Nu aud ce zice, dar pare scârbit. Tipa s-a pus în genunchi lângă canapea și se uită la mine. La corpul meu, de fapt. Capul cadavrului meu este pe o parte, astfel încât îmi imaginez că mă uit direct la tipă. Aceasta scoate o mică lanternă, pesemne să-mi verifice reacția pupilelor. O aprinde și mi-o bagă în ochii. Ochii corpului. Stângul, dreptul. Se încruntă. Sunt mort, tanti. Nu mai am jumătate de craniu. Bagă-mă într-un sac și du-mă la morgă. Sper doar să nu rămân pe peretele ăsta pentru eternitate. Deși … dacă e vreun Dumnezeu și nu-i plac sinucigașii, ăsta ar fi un Iad extraordinar. Sper că … tipa îi zice ceva tipului și se apleacă și el acum. Se uită atent la fața mea. Tipul îmi pune două degete la gât să-mi verifice pulsul. Se uită unul la altul. Tipul deschide gura și îi spune scurt tipei.

E în viață.

Cuvintele îmi răsună în minte. Cuvintele răsună în cameră. Pereții vibrează. Mobila tremură. Tipa îmi ridică capul. Întuneric.

Un bip electric îmi face conștiința să tresară. Capul îmi bubuie de durere. Probabil pentru că l-am bubuit cu un glonț. N-am murit; încă mi-am păstrat simțul umorului. Încerc să-mi deschid ochii, dar nu se întâmplă nimic. Aud câteva voci neclare. Parcă mă aflu în interiorul unui bol de sticlă, ca un peștișor. Sper să nu mă fi reîncarnat într-un peștișor. Simt o atingere ușoară pe față. Niște degete aspre mă palpează. Prima dată pe buze, după pe nas, ca într-un final să poposească pe pleoape. Cu o mișcare subtilă și blândă, persoana îmi ridică pleoapele și o lumină mă orbește instant. Încerc să țip, să îi zic că mi-au luat corneele foc. Nimic. Nici o mișcare. Nu văd cine este lângă mine. Încet, încet, mă obișnuiesc cu lumina și începe să se contureze o imagine. Mult alb. Odată cu imagine, îmi revin și alte simțuri. Sunt pe un pat, învelit cu un cearceaf sintetic. Alb. Ceva textil îmi strânge fruntea. Probabil tot alb. Dacă adun toate informațiile, probabil sunt într-un spital. Oare? Totuși, mi-am tras un glonț în cap. Jumătate de creier era pe pereți. Ca o cameră de fotografiat, ochii încep a focaliza imaginea mai bine. Totul devine treptat mai clar. Sunt trei persoane în cameră. Un bărbat și două femei. Îmbrăcați în alb. Tipul pesemne e vreun Dumnezeu, iar cele două sunt îngeri. Subțire explicația. Sper că nu sunt într-un spital. Claritatea crește. Sunt într-un spital. Tipul este medic, iar una din tipe este asistentă. Mama stă lângă mine și plânge, uitându-se în ochii mei, dar eu nu pot face asta. Ochii nu mă ascultă, pleoapele nu mă ascultă, nimic nu mă ascultă. Mama ia o pipetă din dreapta mea și îmi udă ochii. Nici glandele lacrimale nu mă ascultă. Câteva zeci de fire îmi ies din corp. Unele din piept, cel mai probabil controlând un bypass care-mi regulează bătăile inimii. Câteva pentru ficat, unele pentru rinichi. Cel mai ciudat este că le simt. Durerea e aproape îngrozitoare. Nervii nu s-au oprit, funcționează. Impulsuri electrice merg cu viteza luminii prin tot corpul anunțându-mă că am găuri în piept, în stomac, în cap. Și am o migrenă îngrozitoare, dar nu-mi dau seama dacă mă doare tot capul sau doar jumătatea rămasă. Mama izbucnește într-un bocit îngrozitor. Aproape o aud. Asistenta o apucă de umeri și doctorul mă împunge cu o seringă în mâna dreaptă. Mama îmi lasă pleoapele să cadă. Întuneric.

Sunt pe un deal. Un deal plin cu gazon verde. Cerul este extraordinar de albastru, dar nu văd nici un soare. Și firele de gazon sunt toate identice. Lungime, unghiul la care se înclină, tonalitatea verdelui. Un vânt rece bate din stânga. Vreau să mă zgribulesc, dar n-am corp. Parcă sunt doar doi ochi ce plutesc. Mă uit în jos și nu-mi văd corpul. N-am mâini, n-am picioare. Nu mă doare nimic, dar simt răceala vântului și o urmă de căldură pe obraji, dar n-am nici un Soare. Plutesc înainte. Și mai mult gazon identic. Vântul se întețește. Îngheț. Dacă aș ajunge în vârful dealului, m-aș încălzi mai mult. Deși plutesc înainte, dealul rămâne pe loc. Încerc să măresc viteza, să nu mă prindă răceala aici jos. Fără efect. Peisajul rămâne la fel. Se face tot mai frig. Un soare negru apare la orizont.Pare atât de aproape. Îi văd exploziile de la suprafață. Sunt negre. Un Soare Negru. Întuneric.

Sunt iarăși pe pat. Nu pot deschide ochii, deși încerc cu ardoare. Sunetele nu mai sunt înfundate, aud perfect acum. Îi recunosc vocea mamei, șușotește cu medicul pesemne. Nu mai plânge și sesizez o urmă de speranță în tonalitatea cuvintelor. Aparent a reușit o operație. Dar nu știu ce fel de operație. Ce mi-au făcut? Se opresc și le aud pașii apropiindu-se de mine. Vocea bărbătească se drege.

– Ștefan, mă auzi?

Te aud, doctore, dar după cum știi nu îmi pot controla trupul. Cum vrei să-ți răspund? Îmi concentrez toată voința spre a-mi deschide ochii. Nimic. Încerc și mai insistent. Îmi pun toată dorința în asta. Îmi trag vitalitatea din brațe, din picioare, fiecare impuls se concentrează în pleoape. Mișca-te! Nimic. Sunt prizonier în propriul …

– Da, doctore, vă aud.

Doi ochi se deschid. Nu sunt ochii mei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: