17 noiembrie

Un vânt rece de deșert

și-a deversat

singurul fir de nisip

în singurul meu

ochi

O singură lacrimă a căzut

pe singura dună

luminată de cei doi

sori

E așa de cald încât

gura mea de sticlă

tremură

La apropierea revelației

mă uit prin ușa de foc

dar sunt deja profetul

posibilităților

știind doar

prezentul

prins în volbura

Timpului,

iar carnea mi se scurge

și-am ajuns oglinda

opacă

a Spațiului.

Sunt prins aici

de lanțuri osoase

și coarnele mele

sclipesc

anunțând doar

apocalipse creatoare

și nicăieri

un strop de apă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: