Interstellar (2014)

Să fie clar încă de la început, Interstellar NU ESTE succesorul lui 2001: A Space Odyssey. Acum, că am dat asta la o parte, pot sa vă povestesc de ce pentru mine a fost o dezamăgire. Nu este un film prost, dar nici extraordinar. E un film bun, departe de mediocritate, dar nu se ridică nicidecum la înălțimea hype-ului.

Nolan e un regizor bun, dacă-l judecăm prin prisma ludică a Hollywood-ului. Unii ar zice că e prea auteur, dar nu cred că e cazul. Cred că marea lui problemă e ca vrea prea mult să fie original, să-și pună amprenta asupra poveștii, cadrelor și personajelor, și în mare parte reușește. Problema lui majoră e că face tot posibilul să fie undeva la mijloc, undeva între blockbustere de vară și artă veritabilă. Interstellar nu face vreo obiecție la regula asta. În principal am 3 mari probleme cu el. Prima jumătate este aproape perfectă, se fixează obiectivul principal al poveștii, se definesc personajele, se dă tonul acțiunii. Totodată se pun bazele melodramei familiale, dar nu reușește să fixeze o anumită emoție, dând o tentă de grăbire. Nolan a vrut să insufle prea multe sentimente privitorului; pornirea personajului principal (care n-are nici măcar un prenume?) de a pleca de pe planetă, dorul ăla de ducă pe care doar marii exploratori l-au simțit; dualitatea între a își lăsa familia în urmă, având mari șanse să nu se întoarcă vreodată înapoi, și de a sta pe o planetă muribundă; presiunea prezentă în tot filmul de a lupta cu timpul. Parcă tot filmul simți acea presiune, un trebuie, un este necesar. Dar din perspectiva mea cel puțin, privitorul nu simte acea presiune, dar parcă îi este băgată pe gât. Acum nu pot să nu fac o paralelă cu capodopera lui Kubrick. Dacă în Interstellar toată acțiunea e cărată în spate de nevoia asta de grabă, în 2001 totul este alene. Totul decurge lin, fiecare element este lăsat să fie savurat de către privitor, să te învăluie, să devină o parte integrantă a experienței. Ai putea să zici că principalul factor ce avansează povestea este misterul și curiozitatea privitorului. Totul se mulează perfect în experiență.

A doua problemă ar fi inexistența unui element de antiteză clar. La început e timpul, pe motiv că moare Terra. După apare Dr. Mann (Damon). Dar într-un final, rămâi cu un gust amar, mai ales din cauză că nu reușești să te identifici cu nici unul dintre ei. Evident, nu te poți pune în pantofii unei găuri negre sau a timpului, sunt doar factori ai Universului. Din perspectiva lui Mann ai putea să vezi lucrurile, dar nu e atât de bine construit încât să aibă o natură traductibilă, are un aer de maniaco-rațional care nu prea se pupă cu psihologia unui savant care a petrecut ani întregi de unul singur (pardon, cu un robot). Și ca o paralelă, Romilly petrece 23 de ani pe Endurance, tot cu un robot, și pare la fel de sănătos mintal ca la început. Și amândoi au crezut că nu va mai vedea vreun om vreodată. În schimb, în 2001, nu se simte nevoia unui personaj de partea răului, dar primim unul. Da, HAL, dar el acționează uman. Are simț de conservare, nu e pur și simplu o inteligență artificială nebună. Are ceva profund uman în acțiunile sale și te poți vedea făcând aceleași lucruri pus în locul lui.

Ultima chestie care m-a deranjat excesiv a fost folosirea teoriile „exotice” nou apărute în fizica teoretică și astrofizică. Iarăși, folosirea hypercubului ca un construct fizic este profund greșită, acesta fiind doar un concept matematic geometric. Nu poți face un film SF bazându-te pe acuratețe științifică, lucrurile nu merg așa. Dacă la un moment dat filmul cochetează cu teoria M (string theory), la sfârșit dă cu ea de pământ propunând existența unei a cincea dimensiuni spațiale. O mică paranteză, teoria M propune existența a încă 6 dimensiuni spațiale, doar că acestea sunt concentrate într-o formă Calabi-Yau de dimensiunea lui Planck. Iarăși, filmul mai propune existența unor ființe pentru care timpul devine dimensiune spațială. N-am auzit de teoria asta, ci doar că timpul ar putea fi considerat un produs secundar al vitezei (mișcarea e ăla principal). În principal, aici filmul pierde complet privitorul și își prinde coada în încercarea de a fi realist. În schimb, portretizează relativitatea specială cum trebuie, tehnologia spațială, găurile de vierme, găurile negre, etc. (foarte mișto roboții modulari, evident o trimitere către monolitul din 2001)

Dar Interstellar e un film bun, e un film de văzut, chiar de mai multe ori. Cred că principalul său mesaj ar trebui să fie importanța explorării spațiale, că omenirea nu e și nu ar trebui să fie predestinată să moară pe planeta asta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: