Unde civilizația modernă este un miraj. Partea 4 (eseu)

Partea a treia

 

Studiul emergenței și persistența cooperării în societatea umană este elucidată ca urmarea unor aplicații făcute de Teoria Jocurilor. În viziunea lui Thomas Hobbes, cooperarea n-a putut să se dezvolta fără o autoritate centrală. Înaintea guvernelor, problemele egoiste ale indivizilor duceau societățile emergente  la competiție. Astăzi națiunile interacționează fără o autoritate centrală, ceea ce ridică aceiași problemă pe scena diplomației internaționale, una dintre problemele centrale fiind dilema securității: națiunile caută să-și asigure propria securitate prin mijloace care pun în pericol securitatea altor națiuni, ducând la alte probleme locale cum ar fi amplificarea conflictelor mici și apariție curselor de înarmare. Invazia Sovietică din Afganistan în 1979 a pus Statele Unite într-o dilemă tipică. Dacă America nu lua vreo măsură, Uniuniea Sovietică ar fi putut fi încurajată spre alte acțiuni de necooperare. Pe de altă parte, orice scădere substanțială de cooperare de partea Statelor Unite risca forme de represalii din partea sovieticilor, care ar fi putut declanșa contra-represalii, formând altfel un șablon de ostilitate dificil de oprit. Un caz tipic de apariție a cooperării din competiție este dezvoltarea șabloanelor de comportament în corpul legislativ al senatului american. Fiecare senator este stimulat să pară eficient în fața constituenților, chiar dacă asta intră în conflict cu interesele altor senatori, care fac același lucru. Dar acesta nu este o situație de conflicte de interese; contrar, există multe oportunități de cooperare fructuoase între senatori, care au dus la apariția unui set de norme elaborate în Senat. Printre cele mai importante se află norma de reciprocitate, care implică ajutorul acordat unui coleg și reciprocitate.

Coordonarea societății din partea statului nu poate fi făcută fără un proces de supraveghere prealabil din partea acestuia și manipularea/modificarea unor norme sociale făcută în concordanță cu rapoartele supravegherii. Însăși rolul normelor sociale este acela de a coordona așteptările oamenilor în interacțiunile cu statul, ce presupune existența unor echilibre multiple. Aceste norme reglementează o gamă largă de fenomene, inclusiv drepturile de proprietate, contracte, negocieri, forme de comunicare, ca și conceptul de justiție. Ele impun uniformitatea de comportament în cadrul unui grup social și adesea diferă substanțial între grupuri. Dinamica acestui proces poate fi modelată cu ajutorul teoriei jocului evoluționistă, care prevede că unele norme sunt mai stabile decât altele pe termen lung. Problema societății umane actuale (și nu numai) este incapabilitatea de a lua decizii pe termen lung, și implicit dezastrele provocate de deciziile luate pe termen scurt. Pe termen lung, este de conceput că societățile se pot extrica într-un fel sau altul de norme ineficiente. O modalitate prin care acest lucru s-ar putea întâmpla este ca societățile cu norme superioare ar putea prelua pus și simplu societățile cu normele inferioare, prin creștere, cucerire sau migrare. O altă posibilitate este ca societățile cu normele inferioare vor imita practicile societăților de succes (Robson şi Vega-Redondo, 1996; Boyd şi Richerson, 2002). Totuși, există și a treia posibilitate, aceea că schimbarea normelor sociale poate să vină din interior, rezultatul schimbărilor treptate și imperceptibile care vor forța o schimbare involuntară. O altă problemă ar fi excesul de uniformitate, formată de norme care nu afectează direct bunăstarea unui grup social, ci au doar rol de semnalizare. Astfel, apare o periculoasă obișnuintă de a face lucrurilor, de a trata fiecare situație prin prisma unor acțiuni limitate, de dispariția adaptării, lucru ce poate aduce cu sine disensiuni periculoase ca efect asupra structurii sociale și civile.

Tendința puterii politice de a se permanentiza (instituționalizarea), este recentă istoric, iar apariția statului a constituit apogeul fenomenului. Studiile antropologice scot la lumina existența societăților fără stat (nu și fără putere politică), deși societățile fără stat (arhaice) nu cunosc instituționalizarea puterii politice, ele nu ignoră autoritatea ca formă de exercitare a influenței. Obiecțiile lui Pierre Clastres (antropolog francez, 17 mai 1934 – 29 iulie 1977) la adresa puterii politice coercitive nu priveau și autoritatea, câtă vreme șeful are câteva trăsături care îl disting de ceilalți membrii ai tribului (în timp de pace era un bun moderator și trebuia să asigure consensul, pe  câtă vreme în timpul războiului dispune de o putere coercitivă aproape absolută asupra războinicilor). Aceste societăți fără stat erau prezente în totalitate în preistoria umanității, puține mai există acum; aproape toată populația globului trăind în jurisdicția statelor suverane. De asemenea, există și unele ideologii moderne care consideră statul ca fiind o unitate indezirabilă în structura societății, aici amintind anarhismul (există chiar și paleo-anarhism, o ramură care propovăduiește întoarcerea la situația omenirii din Paleolitic, din perspective politico-socialo-tehnologice) sau comunismul lui Marx.

Prima perioadă a organizării politice arhaice a fost una în care politica se confunda cu religia și morala. Puterea este nestructurată. Domeniul politicului se confunda cu cel al religiei și moralei și se regăsește la nivelul credințelor, superstițiilor, interdicțiilor, tabuurilor. Etapa inițială a evoluției puterii politice este dominată de sincretism, unde puterea militară și cea religioasă sunt strâns legate/confuze. Autoritatea corespunde forței de presiune a obiceiurilor, tabuurilor și superstițiilor. Autonomizarea puterii militare în raport cu puterea religioasă a condus la apariția puterii politice; atunci când la nivelul grupului sau a comunității umane a apărut pericolul extern, liderul religios, cu mai mare influență asupra membrilor comunității, și-a însușit puterea militara, a trecut în fruntea armatei și a exercitat puterea politica coercitivă.

În cel de-al doilea stadiu al organizării politice, societatea arhaică cunoaște puterea concentrată în persoana unui șef. Șeful de familie, de trib, ori preotul profită de un ansamblu de credințe și constituie o forta dispersată în comunitatea arhaică. Puterea politică este aici individualizată/exercitată de o persoană. Puterea personalizată poate fi viageră (atunci când se exercită doar pe parcursul vieții titularului), ereditară (atunci când se transmite dintr-o generație în alta), absolută sau delegată (se exercită prin intermediari/birocrați și atunci devine instituționalizată).

 

Bibliografie suplimentară

The Evolution of Cooperation; Robert Axelrod

New Pulgrave Dictionary of Economics; Lawrence E. Blume, Steven N. Durlauf, Londom Macmillan.

 

Partea a cincea

Anunțuri

2 Responses to Unde civilizația modernă este un miraj. Partea 4 (eseu)

  1. Pingback: Unde civilizația modernă este un miraj. Partea 3 (eseu) | Societatea Inadaptată

  2. Pingback: Unde civilizația modernă este un miraj. Partea 5 (eseu) | Societatea Inadaptată

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: