Imaginar (short story)

Câtă dramă, doar pentru un amărât de hamster. De acord, soră-mea e doar o fetiță de 5 ani, dar ce-i cu atâta plâns? Oare se vede pe fața mea că sunt vinovat? Am impresia că zâmbesc. Încerc să ies din camera ei, să nu observe mama că-și dă seama imediat. Trebuie să învăț să mint mai bine, adulții ăștia văd prin mine. De unde naiba să știu eu că dacă-l strâng prea mult în palme se sufocă? Serios acum. Sor-mea se roagă de el să se trezească. De parcă o aude; nu mai e aici. Și chiar dacă-ar fi, nu te-ar înțelege. E un hamster, pentru numele lui …

Ah, și-a dat seama mama! Fugi! Piticania aia și-a luat crocodilul împăiat în brațe și îl îndeamnă să mă mănânce. Oare e capabil să facă asta? E mult prea mic, mai mic decât mine. Dar am doar 7 ani, ce știu eu? Continui să fug, aproape alunec pe covorul micuț din afara camerei ei.

Am ajuns! Sunt la mine în cameră, am încuiat ușa. Mama bubuie în ea, întrebându-mă de ce l-am omorât pe Micuț. Ce nume stupid pentru un hamster. O să mă mănânce crocodilul? Pff, să-l văd cum trece de ușă în primul rând. Acum trebuie să-i las să se calmeze, dar oricum cred că sunt pedepsit. Să vedem, ce-i de făcut prin cameră …

Nu știu cât a trecut, cred că o oră, oră pe care mi-am petrecut-o numărând mucii pe care i-am lipit sub masă și sub pat. 34. Nu e rău, dar mai trebuie lucrat. Nu se mai aude nimic de pe hol, cred că au obosit să zbiere la mine. Nu pot să ies, asta așteaptă și ei. E foarte liniște și aș da drumul la televizor, dar m-ar auzi. Și eu încerc să scap de ei, nu să-i atrag din nou la ușă. Nu, trebuie să păstrez liniștea …

A mai trecut o oră. Liniștea devine zgomotoasă. Mă mănâncă o întrebare. Oare am omorât hamsterul dinadins? Nu, nu cred. Am vrut doar să văd dacă pot să-l cuprind în mâini, să-i simt blănița. Normal, îmi pare rău că a murit, dar se face prea multă zarvă pe seama asta. E doar un hamster. Era … doar un hamster. Și sor-mea, tot vorbind cu idioții ei imaginari. Ea și mama întotdeauna stau și se joacă cu porcăriile alea de pluș și vorbesc cu ele. Eu ce am? Ele nici măcar nu răspund. Țipă mama. A făcut mâncare și trebuie să cobor. Nu zic nimic, tac. Nici respirația nu mi se mai aude. Liniște …

Cred că s-au culcat. A mai trecut o oră. E întuneric și stau lângă pat. Să mă culc? N-am mai auzit nimic de când a strigat la mine mama. Mi se face somn. Oare ei s-au dus la culcare? N-am auzit pe nimeni trecând pe lângă ușa mea, și camera mamei e lângă a mea. Cum a putut să treacă așa, fără zgomot? Sau măcar să bată să vadă dacă sunt în regulă? Mi se închid ochii. Oare … mă consideră și pe mine imaginar pentru că nu le-am răspuns? Dar sunt viu, am carne și oase, mănânc. Să mă culc puțin pe podea. Dacă aș ieși acum din cameră, m-ar observa? Sau sunt invizibil? Să închid ochii puțin. O să dispar …

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: