Ți-am povestit cum am să mor?

Ți-am povestit vreodată cum am să mor? Oh, știu, nu e un mod extraordinar de a îți povesti, dar mă mănâncă degetele și nu pot să respir. Poftim? Da, iar am fumat prea mult. Una după alta și multă cafea. Ar trebui să nu mai vândă substanțe d-astea periculoase oamenilor care fac crize de angoasă. Sau ar trebui? O dezbatere pentru altă dată. Îți scriu pentru că rareori am compunerea mentală să pleoștesc un discurs coerent și care nu începe cu „Nu știu”. Ai sesizat, nu? Reflexul meu învățat atunci când vreau să zic ce mă roade. Momentul ăsta parcă e suspendat în timp. Poftim, ce vreau să povestesc? A, da, cum am să mor. Știi, nu cred în destin, predestinări, clarviziune, precogniție și alte bombăneli de genul ăsta. Dar am o viziune. De câțiva ani.

E un bisturiu. Un bisturiu metalic, lucios, ascuțit peste măsură. E un bisturiu. Și-l simt cum intră-n mine, în spate, unde e rinichiul , drept. Hm? Nu, nu e o metaforă, câtuși de puțin. Da, sună a frică de trădare, dar nu-mi place să folosesc metafora asta. Poftim, am toate motivele? Da, presupun că da. Dar bisturiul ăsta, bisturiul ăsta există. O simt. Îl simt. Stă acolo, într-o cutie într-un depozit până în ziua fatidică. Cred că am ajuns intimi, simt când vine viziunea. Îl simt cum îmi penetrează pielea cu ușurință, cum îmi țâșnește sângele și se prelinge pe șoldul meu. Nu a intrat mult, dar îndeajuns. Stă acolo, înfipt, de o mână necunoscută. Trei centimetrii, atât a intrat. Doar trei și eu mă afund. Și durerea. Ascuțită, mi se prelinge pe șira spinării, o furtună de electricitate, se descarcă în cerebel și mă paralizează. E fizică și nu e. Nu o simt ca atunci când mă lovesc, îmi aduc aminte de ea așa cum, presupun, că simte un paraplegic o mâncărime pe picior. Sau crede că simte. Nu, n-am fost niciodată înjunghiat, nu am avut obiecte contondente în mine. Cum? Da, dar cuiul ăla n-a intrat decât infim în picior. Ah! Bună întrebare. Mi-a fost frică pe masa de operații, dar n-am văzut bisturiul. O fobie de spitale? Doar spitale românești. Oh, dar știu că e intenție criminală, nu malpraxis. De unde? O știu, o simt în stomac. Să-i zic empatie sau asta ar însemna că mi-am dorit răul? Oh, dar nu neg asta.

Ce viziune, hm? Da, sunt un fatalist când sunt agitat. Sau doar fixist. Sau doar … neliniștit. Să mă feresc de bisturie? Nu pot zice că încerc, cel puțin nu conștient; cine naiba știe ce se mai perindă prin subconștient în momentul ăsta? Păi, am obiceiul de a enerva lumea. Nu atât de mult? Presupun că ai dreptate. Sunt calm. Probabil era doar o imagine obsesivă de care trebuia să scap literar. Dacă se mai întâmplă, o să te sun și o să te întreb: mai știi când ți-am povestit cum am să mor?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: