Fobie (short story)

Șuieratul metroului mă scoatea din minți. Mă uit la șinele din fața mea și îmi tremură genunchii. Nesfarșite, lucioase, dure. Dacă o să cad într-o zi chiar pe ele și bomba aia de neoprit o să dea peste mine?  Sânge zburând peste tot, tăiat pe jumătate, tocat mărunt ca pentru un hamburger, lumea țipând și alergând ca bezmeticii pe peron. Și un țânc de vreo 8 ani care vrea să se uite pentru că e în perioada aia morbidă a copilăriei. Puștiule, să nu rămâi blocat pe faza asta; nu ai destul timp în viață ca să te gândești constant că ai putea să mori. Presupun că un tip tăiat pe jumătate, aruncând invective la adresa nihilismului l-ar speria destul de tare. Ce zi tipică de … muncă. Multe costume, la fel de multe serviete. Unii se ceartă, câțiva îndrăgostiți își albesc cariile reciproc și un ciudat stă rezemat de un stâlp și se uită ciudat la un panou publicitar. Probabil înjură consumerismul excesiv care îneacă civilizația umană în electronice neutilizabile. Ascultând niște indie hipiot. Unde dracu’ mă duceam? Ah da, la muncă.

Nu știu cum reușesc oamenii să poarte conversații în metrou. Nu aud niciodată nimic. Dacă mă întreabă cineva ceva, sau am eu impresia că ar face-o, dau din umeri. Cred că sunt absolut enervant. Hei, Ștefan, vrei să bem o cafea la noul local? Eu dau din umeri. Ce impresie ți-a lăsat concertul X? Dau din umeri. Auzi, cum ai trata tu noul val de cinism și nihilism al noii generații?  Păi….

O băbuță urcă și ea în adunătura asta de oțel și sticlă. Vrea să se așeze pesemne, că se uită cu obrăznicie și sarcasm la un tip cu căștile pe urechi. Tipul, normal, nu o observă. D-aia stau în picioare. Cine dracu o să vină să-mi ceară locul? Auzi tipule, mă lași pe mine aici că-mi place enorm de mult să stau în picioare? Du-te și stai acolo jos ca să te mai odihnești și tu. Și să dau drumul la bara asta extraordinar de rece? Dacă pune frână și ajung cu fața în altă bară și mor? Nu, merci. Și cum dracu ascultă tipul ăla muzică? De unde știe la care stație trebuie să coboare dacă nu aude vocea aia enervantă de femeie robot care anunță tot felul de chestii? Le numără? Le recunoaște? După ce, după miros? Oh, la naiba, asta-i stația mea.

Ajung în holul de intrare. Un zgărie-nor tipic. Pentru România cel puțin, adică 21 de etaje. Întotdeauna m-am întrebat, de ce 21 de etaje și nu 20? Sau 25? Vroiau să facă 25, dar n-au mai avut bani și s-au oprit la 21? Oh, iar gardianul ăla terifiant. Are o culoare ușor tuciurie, cu o cicatrice deasupra sprâncenei pe care pesemne a căpătat-o într-un campionat de lupte ilegale, undeva, prin dedesubturile Bangkok-ului. Nu știu ce vrea de la mine, dar sigur nu e ceva sănătos. Sau poate mă place, dar mă-ndoiesc. Îmi scot cardul de acces cu foarte, foarte multă grijă și fără mișcări bruște. El se uită la mine, eu mă uit la el. Din senin, zâmbește cu jumătate de gură ca un maniac care tocmai a omorât cateva prostituate doar pentru gratificare sexuală. Eu mă înec cu propriul scuipat și încep să tușesc apocaliptic; în același timp încercând să trec cardul prin detector și să ajung la lifturi. Gardianul se face roșu și se uită ingrijorat la mine. Se și ridică de pe scaun și eu simt că o să am un atac de panică. Îmi trag răsuflarea astmatic și îi fac semn cu mâna că e în regulă și intru cu genunchiul într-o bară de metal. Îmi vreau cubiculul.

Ah, dulce, dulce mâncare la țiplă. Prânzul este cu adevărat, una din părțile plăcute ale zilei de muncă. Îți alegi ce vrei să mănânci, cartofi cu puțină vită, fasole verde cu un sos de carne. Sunt o tonă de alegeri! Și după, trebuie să alegi chiar și ce suc vrei. De mere, cola, de struguri. Liberul arbitru la muncă. După, îți aștepți rândul la cuptorul cu microunde, câteodată făcând un mic concurs cu niște colegi. Care a venit azi mai repede la birou, cine a introdus cele mai multe date. Îți savurezi mâncarea la masa din colț, locul celor din managementul de mijloc. Îl rogi pe Răzvan să nu se mai joace pe telefonul mobil pentru că nu e o atitudine sănătoasă. El se uită la mine de parcă m-ar strangula cu corneea, dar își pune mobilul înapoi în buzunar. Da, Răzvane, trebuie să mă asculți cât ești la muncă, pentru că am un post mai bun decât al tău. Heh, dronelor!

Și s-a mai dus o zi de muncă. Și ca întotdeauna, am fost eficient, am tratat problemele cu sinergie și am respins pozitivitatea cu fiind nerealistă. Într-adevăr, o zi bună. Parcă aș merita o shawerma din centru în loc de cină. Nu știu, azi mă simt în stare de nebunie. Să ies un pic din rutină, să iau metroul în direcția opusă, să cutreier centrul vechi, să fac o baie în mulțimea de tineri de acolo și să mănânc ceva pe un trotuar. Da, asta voi face! Cobor scările spre stația de metrou, mă zgribulesc din cauza curentului, sper să nu răcesc, și mă pun pe așteptat în direcția opusă apartamentului meu. Pe lângă mine se perindau fel și fel de caractere. Mulți băieți cu pălării șii fulare colorate, un tip chiar avea un fel de șosete în dungi trase peste niște blugi ponosiți. Eram destul de fericit că îmi luasem cravata roșie azi; este cravata pentru ocazii speciale. O tipă drăguță molfăie o suzetă de zor lângă mine. O avea o fixație orală da-tă dracului. Îi zâmbesc; ea ridică o sprânceană și se depărtează. De ce toată lumea devine neliniștită sau nervoasă pe lângă mine? Nu cred că am o prezență atât de … pregnantă. Dacă mă gândesc mai bine toată lumea de pe peronul ăsta se uită ciudat la mine. În stația din fața mea, cea pentru trenul care duce la apartamentul meu, sunt multe costume și serviete. Și ei se uită ciudat la mine; o amestecătură de uimire, dorință și speranță. Mă cam dor tălpile de la pantofii ăștia cu talpă fixă, dar ce lucioși sunt. De fiecare dată când mă simt incomfortabil mă holbez în gol, așa cum fac acum, undeva la un punct în depărtate, departe, departe de tunelul ăsta, departe de orașul ăsta, planeta asta. O tipă îmi surprinde privirea și zâmbește. E brunetă, are un costum roșu ca să atragă privirile fugare; pesemne e sus pe scara corporatistă. Bună! Scuze, nu m-am uitat la tine. Îmi întorc capul și mă fâstâcesc, îmi mușc pielea obrazului și o scuip. Ce obicei prost. Vine metroul, ca o răsuflare prelungă de ușurare.

Cred că am fost înjurat de vreo 5 oameni până acum. Pe toți i-am lovit cu servieta în genunchi, servieta mea din piele neagră, ce conține 2 pixuri, 2 creioane, 20 de foi curate și, desigur, gumă de mestecat. Nu-mi place să cauzez oamenilor inconveniențe, doar că … e greu să găsești un local cu fast food care să arate cel puțin decent și cu normele la zi. Dintr-un băruleț se aud strigăte de bucurie sau de furie. Cam asta e una dintre problemele majore ale societății moderne; tinerii ăștia nu se mai exprimă concret, nu-și mai aruncă sentimetele clar și concis ca să înțeleagă toată lumea ce dracu vor. Toți se vor neînțeleși și chiar asta au și ajuns. Nimeni nu se mai înțelege cu nimeni.

Am vrut să iau un loc pe o bordură, dar locul era mult prea jegos pentru gusturile mele. Și în plus, pe lângă era o stație de taximetriști care vorbeau prea tare despre vreo echipă de fotbal care tocmai pierduse. Sau câștigase. Nu-mi plac taximetriștii prea mult, întotdeauna au vreo poveste tristă despre familie care să te înduioșeze să-i dai un bacșis mai mare. Și mașinile lor put sau sunt mizerabile. Prefer metroul; dacă e mizerie undeva poți să te duci în altă parte, nu e ca și cum e mic și neîncăpător.

O iau ușor spre stație, sperând să apuc să văd vreun episod dintr-un serial și să mă culc. Nu vreau să mă apuce ora 10 treaz; mi se face foame și dacă mănânc orice înainte de culcare se transformă instant în grăsime, spune un studiu britanic. Buni băieți, britanicii ăștia, întotdeauna fac studii folositoare. Despre gluten, zahăr neprocesat, carne bine tocată. Parcă descoperi ceva nou în fiecare săptămână, dar desigur, sunt unele studii care sunt contrarii și atunci fac o chestie pe care eu o numesc cu mare fast „Bătălia studiilor”, unde compar referințele academice ale cercetătorilor implicați și declar care studiu e adevărat. Foarte logic și foarte distractiv. Oh, pardon, iar am lovit pe cineva cu servieta în genunchi. Părea cunoscut. Ei, dacă mă cunoștea o să mă ierte pentru că sunt un tip de treabă. Fac stânga undeva și merg în continuare. Un bec pâlpâie a moarte. Ajung în dreptul lui și mă uit în sus, parcă hipnotizat de jocul său muribund. Lumina îmi trezește o multitudine de imagini; metrou, monitor, șosetele tipului ăla. În fața mea, un magazin de rochii; și de mireasă pe deasupra. Nu cred că am abilitatea de a aprecia o astfel de rochie, dar sunt frumoase. Inexplicabil, îmi răsună cuvintele mamei în cap, avertizându-mă să nu mă căsătoresc până la 30 de ani, altfel mă dezmoștenește. N-am uitat, mamă, n-am uitat; calmează-te. Nici n-am mai avut o relație de câțiva ani, deci nu e pericol. Îmi rezum mersul pe dalele astea infecte, puse laolaltă ca persiflare a vreunui mozaic antic roman. Nu-mi inspiră nimic, sunt doar două valuri de culori, unul bej, altul vișiniu. Culori secundare. Îmi surprind reflecția în vitrinele părăsite. Un păr negru ca tăciunele, aranjat într-o freză „tinerească, așa cum se cuvine”, dacă-mi permit să-mi citez frizerul, Nea Ionică de la colț. Are experiență, tunde de vreo 30 de ani și le-a văzut pe toate; un om de toată încrederea. N-am primit niciodată reclamații, dar cred că o să-l las să mai crească, aș vrea să-mi petrec mâna prin el și să-l dau într-o parte, așa cum fac actorii ăștia mari prin filme, sau să-l simt cum se zbate într-o rafală de vânt. Pfoai, Ștefane, ce aventuros ești azi. Îmi plac umerii mei. Drepți, înalți, ca de bărbat, legați de gât prin două linii unduioase. Gâtul, ca un trunchi de copac. Nu-i cam lung? Nu, cu siguranță nu. Fața … niciodată n-am știut cum să-mi descriu fața. Obișnuită? Cam da. Mediocră? Nu, deloc. Se îmbină cu succes cu forma capului. Nu e nimic prea mare sau prea mic. Sunt … da, obișnuite.

Se petrece ceva ciudat. Stația de metrou e închisă, dar nu înțeleg de ce. N-am hălăduit prin centrul vechi așa de mult; o oră, maxim două. Dau să mă uit la ceas, dar spre suprinderea mea, nu-l mai aveam la mână. Tragedie! Era ceasul meu preferat! Și singurul, de altfel. Cine l-a luat, când și cum rămân întrebări imposibile în mica mea lume. Simt că-mi cade cerul pe mine, de asemenea și o mică lacrimă. Mi-l dăruise mama mea după ce am terminat liceul; avea o incomensurabilă valoare sentimetală. Acum era în mâinile slinoase ale vreunui hoț de buzunare care pesemne se ducea să-l amaneteze pentru bani de droguri sau băutură. Oh, umanitate, ce-mi faci tu mie!? Și totuși, asta nu explică ora înaintată. Unde au zburat orele? Și, spre dezgustul meu, trebuie să iau un taxi până la apartamentul meu și o să mă coste enorm. Metrou, metrou, regatul meu pentru un metrou. Cortină.

Mă întorc spre taximetriștii pe care-i văzusem mai devreme, sperând că nu au plecat cu toți tinerii ăștia de pe aici. Unele becuri par inexplicabil stinse, unde mai devreme era o lumină, acum e doar întuneric. Aud în spatele meu niște pași și răsuflu mai liniștit, știind că nu sunt singur pe străzile astea singuratice. Observ un magazin de brioșe care are, inexplicabil, un platou care se învârte chiar în mijlocul ei. Mă aproprii precaut și văd că brioșele rotative sunt toate roșii. Cineva ar spune chiar că sunt … sângerii. Acel cineva din spatele meu. Simt o răsuflare în ceafă și un fior rece pe șira spinării. Mă întorc încet, dar încet de tot.

–          Răzvan? Dumnezeule, m-ai speriat.

–          Ce sângerii sunt, spuse tipul, cu o expresie tâmpă. Ținea iar telefonul ăla nesuferit în mână.

–          Da … bâlbâi eu întorcându-mă la vitrină. Dar de ce le-a lăsat să se învârtă, doar așa să sperie lumea? Ce oameni n …

 

Zbang!

O explozie de lumină mă orbise. Cineva îi dăduse o palmă zdravănă conștiinței mele. Mi-am simțit cum picioarele se transformă în jeleu de fructe de pădure și îmi trântesc fața pe dalele astea groaznice. Sper că nu mi-am julit fruntea …

Sunetul asurzitor al metroului mă trezi. Îi simțeam vibrațiile în obrazul drept care era lipit de cimentul tare. Încerc să mă ridic de jos, dar brațele nu prea mă ajută. Mă ridic câțiva centimentrii și deschid ochii. Nu e un întuneric absolut; mi-am imaginat că între stații nu e nimic, doar întuneric absolut și liniile alea de lumină sunt doar reprezentăriile creierului nostru a nimicniciei. În felul meu, sunt bucuros că nu e cazul ăla. Doar mă simt ca un astronaut blocat în spațiul interstelar. În fața mea un sistem, în spate un sistem și între ele goliciune. Metroul a trecut și m-a lăsat singur, cu mult praf pe față și cu o durere imensă de cap. Mă șterg cu dosul palmei, ușor și solemn. Fața e prima carte de vizită pe care o ai. Părul e complet dezordonat, dar n-am ce face momentan în privința asta.

Văd în dreapta mea un tunel. O lumină verde pălpâia din el. Încerca să-mi alunge angoasa, dar nu reușea. Frica îmi pâlpâia odată cu ea; am lasat-o să se ascundă iar în mine și m-am ridicat. Durerea fizică devenise o abstracție, o idee subconștientă alungată de conștient. Eram hipnotizat. Am sărit peste șine, un rafală de vânt mângâindu-mi părul vâlvoi. Am intrat în tunel cu inima cât un purice. Lumina venea de la un panou de LED-uri verzi, la fel cum vezi la fiecare farmacie din oraș. Verdele ăla mi se întipărise pe retină. În loc de tot felul de anunțuri de rețete compensate, pe panou trona un simbol. ∞. Infinit. Un opt întors. Doi ochi în întuneric. Mi s-a imprimat pe frunte. Vederea mi s-a dus spre infinit. O siluetă se mișcă în fundul tunelului. Nu știu ce să aleg. Silueta sau infinitul verde. Oare cât am stat acolo, cu gura întredeschisă și holbat în zare? M-am mișcat. Am pus un picior în fața celuilalt și tot așa. Am lăsat infinitul în spate și m-am îndreptat spre întuneric. Ieșit din tunel am sesizat că eram într-un dom. Pe pereți erau grinde de metal ruginit și în centru o gaură cam de doi metri diametru plină cu apă jegoasă. Oare canalizarea vine până aici? În jurul găurii erau colibe rotunde, aduse la viață de către o limbă de foc. Silueta se miscă iar. Alerg către ea și se oprește brusc, rămânând nemișcată. Acum o văd mai bine, are o pelerină neagră pe ea cu glugă. Din glugă ies două coarne albe ca de animal. Se întoarce încet. Fără mișcări bruște, fără să tresară. Știe că sunt în spatele ei. Coarnele se întâlnesc pe un craniu; probabil de taur. Îi văd licărirea ochilor prin orbita albită a craniului, dar nu-mi dau seama ce culoare sunt. Doar două puncte negre pe fundal alb. Seamănă cu infinitul. Mă uit la dinții perfecți ai fostului animal și văd buzele roșii ale actualului monstru. Pot să jur că are sânge pe ele. Ridică o mână cadaveric de albă și mă invită s-o apuc. Îmi pun palma peste a ei, tremurând. Mi-o strânge ușor, calmându-mă. Începem să ne plimbîm și ea se uită din când în când la mine. Parcă am și surprins-o zâmbind.

Am mers așa alene o vreme, timpul pierzându-și din semnificație. Ceasul mi s-a oprit și limbile au căzut. Îmi simt încheieturile arzând. Oasele parcă mi se frâng. Pielea e parcă de pergament. Mi se fărămițează conștiința. O aud cum cade la pământ, fără să sară în părți, fără să se spargă. Cade și rămâne acolo cu un sunet sec. Silueta sesizează descompunerea mea. Vede greutatea de pe umerii mei. Capul îi se duce într-o parte cu câțiva centimetri. Oare îi pare rău? Nu știu ce să fac cu mila ei. Ne îndreptăm spre gaura cu apă, care între timp a început să pută a descompunere. La malul ei, craniul ambulant se întoarce spre mine și-mi ia și cealaltă mâna în a ei. Cu o voce venită parcă din vălurile timpului spuse:

–          Trecut-au timpurile și te-au adus pe tine. Cincizeci de veacuri și n-o să scapi, decât dacă te las eu. Am prins drag de tine și de a ta palmă. Dar eu sunt o furtună și prefer să te salvez.

Sunete de tobe veneau din colibe, cu toate că n-am văzut pe nimeni altcineva. O lună absentă se reflecta în apă. Singurul lucru care mi-a trecut prin cap a fost cât de clișeic este scena asta. Fără nici un anunț, femeia m-a împins. Am căzut lat în gaura plină de dejecții. Toate simțurile mi se revoltau. Vroiam să țip, să vomit, să îmi dau foc la carne. Iar am pierdut senzația timpului. De cât timp plutesc aici? Două minute sau două milenii? Mai există o lume acolo sus sau totul s-a redus la praf? Oare a existat vreuna?

 

Se uita în oglindă. O oglindă crăpată pentru fața sa învechită. Cu toate că era tânăr după toate standardele, nimic nu trăda asta.  Pungile negre de sub ochi, pielea tăbăcită de pe mâini, privirea goală. Un ochi tresări și cu el parcă flicărea și soarele. Se ținea cu amândouă mâinile de chiuvetă de parcă îi fugea lumea de sub picioare. Trenul curgea prin peisajul mirific al Italiei și el pierdea tabloul, dar nu putea să se miște de acolo. Ceva s-a schimbat, universul a pocnit dintr-o dată și s-a trezit aici. Trebuia să se întoarcă la vagonul restaurant, companionii săi îl așteptau. Discuția trebuia să continue. Își dădu cu puțină apă pe față și ieși din toaleta urât mirositoare. Ai fi crezut că a murit ceva acolo și se descompuse. Servicii proaste.  Deschise ușa și se avântă pe coridor. Diferența de curățenie îl descumpăni. Se întrebă dacă îndărătul altor uși este la fel de mizerabil și persistă aceiași putoare ca și în baie. Apa îi curgea șiroaie de pe față și cădeau pe podea ca picături de sânge. Și-n tot acest timp trenul își continua drumul cu sunetul său specific. Tac-tac, tac-tac, tac-tac. Trecu pe lângă un compartiment ocupat de doi bătrâni care erau animați de o discuție pasională. Oare despre ce vorbeau? Poate depănau amintiri despre vreun război, cum unul l-a salvat pe celălalt și așa s-au legat două destine de-a lungul unei vieți. Sau poate doar se ciondăneau pe ultima gură de bere. Picioarele îl purtară mai departe. Mergea drept, cu bărbia ridicată ușor cu câțiva milimetri. Îi intrase în reflex această statură, indiferent de starea sa emoțională sau psihică. Mergea ca și cum era trenul lui, deși lumea nu mai era a sa. Deschise ușa spre restaurant și privirea sa întâlni privirile celor trei. Se așeză în liniște la locul său prestabilit. Lângă el, un tip masiv, ras în cap își savura cafeaua într-o cană ridicol de mică și se uita pe fereastră. Mâna sa masivă ar putea reduce bucata de porțelan în praf într-o bătaie de inimă. Avea degetul mic ușor ridicat. Sânge albastru. El era B. În fața lui, C, un bărbat deșălat, cu părul uleios dat pe spate și capul rotund. Gâtul părea a fi un trunchi de copac, străveziu și acoperit de vene mari. Un penis mergător. Avea un zâmbet strâmb și două pete de cafea pe guler. Un suflet pierdut. Lângă el, o masă de grăsime mesteca violent șuncă prăjită și își bulbuca ochii la comesenii săi de parcă ar vrea să muște și din ei. Câteva fire de păr îi decorau capul ușor diform. Cu toate astea, era îmbrăcat impecabil, fără pete, cu bun gust. O carte cu multe aparențe. Acesta era D. Și subiectul nostru? Era A, cel mai obișnuit dintre toți. Nu ieșea cu nimic în evidență. Poate doar cu zona ochilor; părea a fi un fel de magician întunecat. Luă o gură de cafea. Era apă chioară.

–          B, cum naiba poți să savurezi cafeaua asta nenorocită? N-are nici un gust, spuse el încuntându-se.

–          Suntem într-un tren care n-are nici măcar clasa întâi. La ce te așteptai? Și nu o savurez, mă prefac doar. Mai luă o gură din cana extraordinar de mică.

–          După ce că e proastă, îți mai și dă o picătură. Care-i raționamentul aici? Chicoti C.

–          Ține de aparențe, toată lumea asta se ghidează după aparențe. Cu cât e mai mică porția, cu atât pare mai exclusivist. Cafeaua e proastă, cei care o beau se prefac că o savurează și cei care o servesc se prefac că este sublimă. Subconștientul se revoltă, papilele gustative sunt în durere, dar conștientul primează. Traiesc sub vălul aparențelor. B vorbea de parcă nu putea să se uite la ceilalți. Ce creaturi ingrate, se strâmbă acesta.

–          Asta pentru că vă rezumați la cafea, scuipă D. Șunca asta este extraordinară și v-ar plăcea dacă n-ați fi așa de … înguști la minte. Termină de mâncat. Se șterse la gură cu un șervețel cu un calm apăsător și pe îndelete. Nu era greu de înțeles de ce avea și garderoba așa de bine întreținută.

Restul se uitau la el cu nonșalanță. Nu prea îl agreau, poate pentru fizicul său, poate pentru că reușea să pună discuția într-un plan mai mare.

–          Până la urmă, de ce suntem aici? Nu că m-aș delecta cu prezența voastră, dar totuși. C părea agitat.

–          Știi foarte bine că vom primi instrucțiunile când ajungem la destinație, explică A cu un aer plictisit. Până atunci … uită-te pe geam.

C pufni zgomotos. O picătură de salivă ateriză pe mâneca lui B. Acesta se uită cu dezgust la interlocutorul său precipitat. Se șterse cu un șervețel și spuse:

–          Majoritatea oamenilor nu mai apreciază drumul, ci doar destinația. Uite, soarele colorează în roșu toată valea asta. Munții ăia sunt acoperiți de ceață. Casa aia din lemn tronează în mijloc ca un tron de hegemon și-n jurul ei e numai vie; la fel ca o ceată de supuși. De câte ori în viață mai ai ocazia să vezi asemenea minunăție.

–          Ești prea romantic. D se foi în scaun. Asta pot să văd și într-un muzeu de artă. Bine, dacă nu e artă modernă. În fine, ați văzut sigla de pe ordinele noastre? De ce mi se pare așa de … ciudată?

–          Pentru că e un craniu de vacă cu o picătură de sânge. A părea foarte revoltat, cu toate că simbolul părea familiar. Era un fel de nostalgie, ca atunci când îți amintești de o femeie pe care ai iubit-o. Avea un gol în stomac.

–          Pfff, simbolism. Lui C îi tremura capul. Simbolurile sunt pentru istorici și tineri care au insomnii. Noi suntem oameni de acțiune, nu ne pierdem timpul cu bălării de genu’. Acum, ce arme ați adus cu voi? zâmbi larg acesta.

Restul s-au uitat la el în tăcere și și-au mutat privirile în altă parte, spre alte gânduri. C se descumpăni. Începu să se holbeze la un cuplu de tineri care se certau calmi. Părea dezgustat; își aminti despre viața pe care a lăsat-o în urmă acum mulți ani. Nu avea regrete, chiar adora ce face și adora și singurătatea din care se înfrupta în fiecare noapte. Mai ales atunci când împărțea patul cu vreo femeie pe care n-o va mai vedea vreodată. D se holba la rândul său la propria farfurie. Nu putea să se hotărască dacă-și va mai comanda o porție sau nu. Nu avea probleme în privința greutății sale sau că îi va pune probleme la îndeplinirea sarcinilor sale. În fond, trebuia să stea doar în mașină și să conducă. B se uita pe geam și absorbea peisajul. Nu știa dacă și-a luat sau nu  vitaminele azi. A se uita la o crăpătură de pe tavan și se gândea cum ar fi dacă trenul ar deraia.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: