Deșertăciune (short story)

Pământul ars scrâșnea sub tălpile mele goale și-mi simțeam pielea cum ardea. Miezul zilei, soarele fix deasupra mea, un deșert finit, deși pentru percepția mea, fără de limite. Vântul era și el inamic, îmi crăpa buzele și eu gustam metalul sângelui. Liniște pe kilometri întregi. Doar eu și căldura. Mă târam așa de câteva zile bune, cu un bidon de apă care era pe terminate. Oare cât am străbătut din iadul ăsta? Aveam impresia că după fiecare colină e o așezare omenească, după fiecare graben se ascundea o oază de apă limpede. Îmi măream așteptările și le aruncam în gropi cu fiecare pas pe care-l făceam. Speranța murea cu fiecare înghițitură de apă. Oare va dispărea de tot?

Un cârâit se auzi din apropiere. Un vultur se holba la mine de pe o stâncă. Nu știu dacă vroia să stea majestuos, dar pentru mine arăta ca un rege medieval, un tiran din vremuri barbare, un gardian al torturii adusă la rang de artă. Oare cum de și-a dat seama ca o să rămân fără apă? Îmi vrei sângele, tirane? Vrei să-mi scoți ochii și să-i înghiți? Nu astăzi! Nu, nu astăzi.

Merg în continuare. Am văzut o șopârlă și am vrut s-o prind. N-am reușit, am alergat un pic după ea, așa, sleit de puteri cum sunt, dar a scăpat. În schimb, am scăpat bidonul și vulturul, noul meu companion către moarte, a scăpat un sunet prelung. Cred că de fericire. Acum, mă urmărește de la o distanță mai mică. Așteaptă. Nu-l roade răbdarea ca pe oameni. Știe că în final, o să câștige. N-o să fie un motiv de mândrie, de fală sau de geniu. E ceva ce trebuie să facă și nu-l urăsc pentru asta. Îl urăsc pentru că nu poate să vorbească.

Am început să-i adresez întrebări vulturului, ca un alt eu închipuit. În schimb, el mă bate la cap; vrea să mor mai repede. Spune să nu mai amân atât inevitabilul, o să sufăr mai mult. Prostul; ce știe el de condiția umană? Este doar un vultur, o relicvă, un automaton al naturii. Eu sunt cel ce contează, și eu sunt cel care o să piardă. De câștigat, nu câștigă nimeni. El doar primește câteva săptămâni în plus de viață. Mă împiedic și cad. El se apropie. Pot să-l consider prieten, un cunoscut al subconștientului meu? Suntem vechi, amândoi. Deschid bidonul să mai beau niște apă, vulturul meu în schimb, lasă capul în jos. Te-ai resemnat? Dă din aripi surescitat. „Nu, nu pleca, prietene. Nu pleca.” Întorc bidonul cu fundul în sus și vărs apa. Mă culc la pământ și-l aștept nerăbdător.

Bea-mi sângele, vechi prieten.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: