Acord de crimă (short story)

Coardele vibrau violent în urma atacului venit din mâna neinițiatei. Mânuia scaunul arcușului ca o sabie de cavalerie în plină șarjă. Și cu delicatețea unui asin, și, desigur, scoțând aceleași sunete ca atunci când e în călduri. Ochelarii ăia ridicol de mari tot îi cădeau pe nas și ea tot îi punea înapoi cu degetul arătător, dar nu cu obișnuința cuiva care îi purtase toată viața. Aș pune pariu că n-au nici dioptri, sunt doar de … feșiăn. Ah, încă un ton complet sinucigaș. Mi-aș tăia gâtul cu pana, dar cred că ar durea prea mult. Încă 2 minute. Trebuie să-mi revizuiesc standardele sub care accept elevi noi. Desigur, am presupus ca are puțin talent în ea, mai ales că sor-sa cântă la atâtea instrumente. Mama ei de genetică. Gata, s-a terminat. Da, da, ne vedem săptămâna viitoare. Puah, ne vedem săpt …

Nu știu ce a dat în mine și-n inima mea de o urmăresc pe biata afonă prin străduțele astea micuțe. Parcă-l aud pe Brahms cum se zbate în spatele meu, țipând cu vioara la gât să n-o las să scape. Dar cum adică? Ce aș putea să-i fac? S-o sperii puțin, sperând că data viitoare n-o să mai vină și o să-și rezume viața sa patetică și absolut normală de până acum? Nu, nu sunt genul ăla de om; eu ador să învăț tinerii cum să ajungă pe culmile alea dumnezeiești ale muzicii. Sunt un modelator, nu un distrugător. EA e distrugătoarea! Urechile mele suferă. Ea nu se aude?!

Ah, m-a auzit. Sar repede într-un boschet cât de elegant pot. Nu mă vede, dar pare speriată. Aș putea totuși să mă joc cu ea un pic. Ies din gardul viu și mă ascund prin umbre. Am devenit întuneric cu acorduri de Paganini. Merg pe ritm, încet și molcom, alunec printre blocuri gri și pe lângă stâlpii de iluminat ca pe un portativ. Măsură dublă, mă bag după un colț, sperând că nu mă observă. Continuă să meargă, mai speriată. Din ce în ce mai speriată. Simt anticipația cum fierbe în mine, ca un climax de Sibelius. A intrat pe o alee complet întunecată, luna s-a ascuns după niște nori, parcă conlucrând cu mine în deplină armonie. Mă aproprii de ea, nu mă aude. Îmi deschid palmele și mă aplec. Am prins-o perfect de gât. Dă să țipe, dar nu are aer, la fel ca vioara aia superbă în mâinile ei. Încearcă să scape, dar nu are putere. Cred că de frică a leșinat. Ce fac acum? Vroiam să-i văd fața; să-i zic direct în ochi că îmi masacrează muzica mult iubită. Ce fac acum?

Încearcă să țipe, dar gâtul viorii o împiedică. Îi iau arcușul și-l fixez pe carotidă. Mă prefac că ascult Bruch și îi sfârtec gâtul. Sângele țâșnește afară ca un ropot de guri închise. Un scâncet gutural este aruncat de către fosta mea elevă. Mă prefac că n-aud, ca și cum sunt în concert și sună un telefon. Încă puțin … am terminat. Ridic arcușul și mă înclin. Ce capodoperă. Aplauze!

Anunțuri

One Response to Acord de crimă (short story)

  1. Isa Maria says:

    love it

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: