Aventuri de cartograf spațial (1)

Prima zi la noul loc de muncă. Și totuși … parcă respiram același aer stătut de la fostul job. Cinci luni de zile stat pe bară, cu trezit la prânz, parcă m-au amorțit și am pierdut pulsul lumii. Parcă a trecut o eternitate și am uitat cum sunt de fapt oamenii. Sau poate e doar oglinda de vină; oglinda de negativitate prin care văd eu lumea. Cert este că nu vreau să fiu aici, dar sunt nevoit. Sunt nevoit.

Și deja sunt pe drumuri. Naveta noastră, destul de veche, hodorogește prin apropierea lui Saturn. Undeva, prin cel de-al doilea inel de gheață, e un meteorit colonizat. Undeva pe meteoritul ăla, e un dom în care locuiește cineva și trebuie plasat pe Rețeua Unică de Colonizat și Publicitate Imobiliară. Ah, am uitat. Să vă explic, sunt un cartograf spațial. Sau mai bine zis, lucrez pentru unul, deși tehnic, eu și colegul meu facem toată treaba. De obicei, munca asta este extraordinar de plictisitoare, tehnică și de rutină. Din ce am sesizat, șeful meu e tare pasionat de asta, ca și colegul meu de altfel. Eu … eu observ mai mult clienții. Par a avea mai multe de zis decât o mână de aparate sterile și precise. Desigur, nu toți. Puțini. Foarte puțini. Majoritatea sunt afaceriști. Unul are un hotel pe Marte care vrea să-l extindă, dar vecinul său velurian nu vrea să-i cedeze o bucată de crater. Un ganymedean vrea să lase moștenire o casă strămoșească nepotului său uman, dar acesta nu poate să supraviețuiască pe Ganymede. După cum am zis, rutină. Nu mă pot decide dacă să continui sau nu pe linia asta de muncă. Mă suprind câteodată visând la partea de explorare a cartografiei spațiale. Undeva, la zeci de ani-lumină de locația noastră, bărbați și femei, curajoși fără de-ndoială, navighează porțiunile necartografiate ale galaxiei. Pericole, peisaje nemaivăzute de vreo civilizație, găuri negre periculoase, pulsari și nebuloase multicolore. Ah, asta ar fi viața. Dar, pentru moment, sunt prins aici. De șeful ăsta, nava asta și … gravitația lui Saturn.

O luminiță străvezie lumină cabina. O alarmă stridentă porni și ea. Timpanele mele începură să  se pocnească singure. Șeful meu, un venusian get-beget, se trezi brusc din somn. Adormise pe scaunul de comandă, cu o bucată de pui într-o mână. Venus, avand o gravitație mai mică ca Terra, permitea organismelor să se dezvolte puțin mai masiv. Șeful meu, Marele Cartograf Spațiol Glorbh, a ales să se dezvolte la nivel de stomac. Desigur, asta îl făcea extraordinar de încet pe suprafața Pământului. Dar cine sunt eu să judec?

Colegul meu, numit simplu XYZ3, își clăti cei patru ochi în dispozitivul său special. Nu știu de unde venea exact X, dar n-am mai văzut pe nimeni din specia lui. E ceva ciudat totuși, Glorbh nu prea îl scoate pe teren, parcă-l ține ascuns din vreun motiv paranoic. În schimb, e un magician la sistemul holografic de hărți. Un magician plictisitor, ce-i drept. Își culese ochelarii de pe un banc plin cu luminițe și se încruntă la un ecran. Pesemne erau vești rele.

–          Pffff, iar am rămas fără motorină. Se roti către Glorbh.

–          Băga-mi-aș mădularul. N-am pus când am plecat de pe Lună? bolborosi acesta.

–          Ba da, dar nu ții minte că ai spus să n-o luăm pe autostrada sistemică că au băgat radare?

Aparent, hârbul ăsta de navetă poate depăși viteza interstelară.

–          Hai bă băiatule, dă-o dracu de treabă, puteam să le ocolim.

–          Dar tu ai spus …

–          Hai mă, puteai să te gândești și tu. Uite cum pierd eu timp și credite pe asta, dă-o-n …

Ciorovăială de babe lunare. Același argument pe care fiecare șef pe care l-am avut îl dă. De când idiotul ăla de pe Wall Street l-a zis, fiecare angajator a zis asta vreunui angajat. Și cât de greșit poate să fie. Dar în fine. Dacă mă gândesc prea mult la asta, o să-mi aduc aminte că primesc prea puține credite pentru prea multe ore de muncă. Așa că tac și-mi întorc privirea spre fereastră. Cristalele de gheață reflectă razele solare așa de frumos. Dacă mă gândesc mai mult, poate-mi dau demisia și mă duc în ultima pădure tropicală de pe Pământ și scriu o carte. Dar … întâi am nevoie de material.

O zdruncinătură mă trezi din reverie. Am aterizat, dar ăștia doi tot nu s-au oprit din ceartă. Mă îndrept spre ieșire, cu o țigară între buze. Glorbh se uită la mine vădit amuzat. Pesemne vrea să spună ceva despre fumat și sănătate, și nevroza mea nu o să suporte alt discurs. Măresc pasul și aproape ies pe ușa cabinei.

–          Sper că n-ai fumat mai mult de jumătate de pachet azi! strigă el spre mine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: