Cafeneaua abstractă

Asta-i a doua cafea de azi. Sau a treia? Am și pierdut șirul, cafeneaua asta are obiceiul de a-mi
bloca percepția timpului. De când stau la măsuța asta? Am venit aici la un moment dat sau am fost
întotdeauna aici? Îmi provoc singur o stare de neliniște, ajutat desigur de toată cafeaua băută, și o să
am un atac de panică. Din păcate sunt prea rațional să intru în capcana asta. Pentru moment, aș fi
vrut să o iau puțin razna, să dărâm un scaun, să arunc cu ceașca de cafea într-un perete, desenând
o teroare ancestrală în contrast cu varul ăsta roșu intens. Să dau buzna pe ușă, împiedicându-mă de
prag și să cad pe cimentul fierbinte, înjurând viața și sfinții și dumnezeii și pe mine. „Fute-m-aș!!!” aș țipa
în gura mare, cu ochii trecătorilor asupra părului meu vâlvoi și dezordonat. „Ce epavă” ar spune unul
în cap și s-ar simți mai bine în pielea lui. Dar dragă trecătorule, care barcă nu se clatină și nu ia apă la
bord? Arăt ca o epavă, dar încă plutesc.

Nu. N-o să intru în panică. În schimb stau și mă uit pe geam la restul oamenilor. Îmi place cafeneaua
asta, are în jur de zece mese, dar doar un singur scaun. Scaunul meu. Cafeaua nu se termină
niciodată. Tigările nu se sting și e aer curat pe vecie. Distopia mea preferată. Vin și alți oameni
desigur, dar trebuie să stea în picioare. Oricât de bună e cafeaua și oricât de familiară e atmosfera,
nici unul nu iartă că trebuie să stea în picioare. E inconfortabil, știu. E fustrant, știu. Dar aici eu
sunt tiranul. Aici eu sunt cel asuprit. Îmi dau ordine singur ca într-o joacă stupidă de copii. Când mă
răzvrătesc, îmi dau foc la propriile creații și râd la flăcări ca un puritan catolic. Dar acum n-am chef
de nimic, vreau doar să mă uit pe geam. Unde e chelnerița? Mai vreau niște cafea și să-i aud vocea ei
limpede și dulce.

Îmi caut cartea pe care vreau s-o citesc azi, dansul trecătorilor m-a plictisit. Simt un miros subtil
de liliac; chelnerița e prin preajmă. Îmi încordez degetele de la picioare, ador anticipația asta. O să
se uite și azi în ochii mei? Ce vede oare? O simt de parcă ar vrea să-mi străpungă creierul și să mă
studieze atent. Tot ce văd în privirea ei este un mare „DE CE?”. Oh, dragă chelneriță, nici eu nu știu de
ce. Ai putea tu să vezi totul, când până și eu văd în ceață?

A venit. Închid ochii și îi simt prezența. Emană o căldură lăuntrică, un sentiment de alinare. Inima
îmi încetinește, respirația mi se rărește. Savurez momentul, ca de fiecare dată. Mă cufund într-o
pace interioară. Ascult cafeaua cum curge, pachetul de țigări reîmprospătat. Eden. Ăsta e momentul;
momentul să mă afund în ochii ei adânci. Îmi deschid pleoapele încet, cu o frică/bucurie de copil.
Ăsta e momentul; o să mă întrebe de ce. Încep să și zâmbesc, îmi simt buzele amorțite și ude
unduindu-se subtil. Am deschis ochii. Dar ea nu mai e. Mă întorc stânga, dreapta. Nu mai e nimeni.
A plecat, și singura dovadă a existenței sale este cafeaua fierbinte. Oare când am văzut-o ultima oară?
Nu mai țin minte. E o ceață densă. Oare am stat prea mult aici? Oare am băut prea multă cafea? Oare
am fumat prea mult? Oare ar trebui să plec? Oare … ies pe ușă.

Merg. E un drum încadrat de pomi. O briză îmi flutură părul ușor și îmi place. Merg.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: