Tratat de nimicnicie

Alerg printr-un câmp de grâu aurit, alerg către cerul albastru fără de nori, îndemnat de la spate de o briză venind dinspre o mare nevăzută. Mă lovesc orb de spicuri plăpânde încercând să prind viteză, propulsând grăunțele prețioase în jerbe infinite de fericire. Ploaia le va alimenta creșterea și ce pun eu azi la pământ va fi înlocuit anul viitor, ca un deșert care-mi acoperă urmele mele muritoare. Totul e plat și nesfârșit, și iar mi-am pierdut calea.

Noroc cu cele trei luni care uzurpă claritatea albastrului, trei pete de culoare care sângerează pe inocența omogenă a scenetei. Luna roșie, plasată ticălos în dreapta mea, are grijă să nu se ivească soarele peste Infinitate. Și are dreptate, acest tărâm nu are nevoie de lumină pură, ar strica cromatica realității. Luna albă, cea mai mare dintre ele, e chiar deasupra capului meu. Îi simt privirea ei venind ca o suliță de demență care-mi străpunge paranoia până la inima sa  beteagă. Luna albă e Dumnezeul meu suprem, ea mă judecă acum, nu după Moarte. Judecata ei merge mai departe de Bine sau Rău, mai departe de suflet, ea îmi judecă conștiința de sine, luând fiecare Eu scindat ca atare și de sine stătător. Și la sfârșit, acolo unde trebuie să fie, luna neagră veghează Nimicul de după.

Marea imaginară suflă din ce în ce mai puternic. Briza mă împinge mai tare de la spate. Trebuie să mă grăbesc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: