Scrisoare ipotetică de la un om ipotetic

De fiecare dată când văd pe cineva că scrie o scrisoare cuiva în viitor, punându-și visele și speranțele pe acea bucată de hârtie, mă face să-mi doresc să fac și eu asta. Nu știu de ce, dar în noaptea asta mi-a venit brusc dorința aia, fără nicio avertizare. Așa că aici sunt, holbat la monitor, încercând să-mi adun visele, gândurile și speranțele ca să le forțez pe pagina asta virtuală. Doar că sunt prea puține, sunt prea complicate sau întortocheate și nu știu dacă le pot enunța coerent. Visele mele sunt prea mari, prea universale pentru a spera să le ajung vreodată, dar le voi urmări cu toată ardoare, pentru că așa sunt eu. E unul din lucrurile care mă definesc, fără visele mele mari nu sunt eu, chiar de voi muri la mare distanță față de ele. Gândurile mele sunt asemenea furiilor mitologice, nu se opresc niciodată, zboară încercând să fie libere doar pentru a se lovi de zidul cuvintelor, cuvinte care întotdeauna par prea puține și prea frânte pentru a face vreo diferență. Am câștigat destule lupte cu ajutorul cuvintelor, dar n-am mutat munți, pentru că sunt prea sfioase ca să dezmorțească pietrele. Și speranțele … nisipul lumii mi-a zdrențuit speranțele până la os, dar speranțele mele sunt nemuritoare, chiar dacă se împleticesc pe drum, se reasamblează singure într-o altă formă, supraviețuind cum pot în tundra mentală.

Scriu chestia asta pe care o voi denumi scrisoare, dar nu știu cui o adresez. Oare este dedicată celor pe care îi iubesc, poate celor care îi urăsc? O scriu pentru cei care mă admiră (dacă există așa ceva) sau celor pe care eu îi admir? Adevărul e că nu știu, nu cred că există cineva cui să-i dedic o scrisoare. Nu cred că există cineva pentru care să conteze gândurile mele legate de viitor, în parte pentru că nici eu nu le știu în întregime. Nu știu ce voi face peste zece ani, nici măcar peste cinci, dar știu că vreau să fiu mai…deschis la tot. Și sunt decis să nu las în continuare pe nimeni să-mi zică cum ar trebui să-mi trăiesc viața.

Când m-am pus la scris, vroiam să compun o scrisoare dedicată omenirii, să-mi transpun gândurile optimiste în speranța că cineva, citind asta, va fi marcat de însemnătatea ei și va face ceva, orice, să schimbe destinul planetei. Dar prostia pregnantă a acestui gând m-a lovit peste ceafă cu forță. Lumea asta se îndreaptă spre dezastru cu viteză. Și ăsta e singurul meu regret, că poate nu voi îmbătrâni, că nu voi ști poate niciodată cum e să vezi primii pași ai copiilor mei, că nu-i voi vedea vreodată absolvind facultatea. Că nu voi sta niciodată pe prispa unei case, cu pipa între buze, uitându-mă la un apus de soare asupra unui lan de grâu. Societatea, progresul, ne-au răpit multora ignoranța și inocența, și bucuria simplă ce vine din aceastea. Cine ar fi știut că termenul de împlinire nu va mai fi sinonim cu bucuria?

De obicei, într-o încheiere trebuie să îți exprimi optimismul sau o morală, o concluzie, dar n-am nimic. Poate că scrisoarea asta era gândită fără încheiere, la fel ca viața, dar nu-mi amintesc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: