Țesătura

Sâmbătă noapte. Un bar, mese de lemn care au fost vopsite în grabă și polizate de un moș cu Parkinson, multă lume vorbind. Nu-mi aud nici măcar gândurile, poate în subconștient nici nu vreau. Întotdeauna sunt aceleași. Nimic nu e real. Și nu e alcoolul vorbind, e aceiași senzație care o am de mic copil. Trăiesc de 23 de ani într-un vis și nu pot să mă trezesc. Orice aș face, orice aș zice, orice aș scrie, sunt doar impresii compuse din vise și coșmaruri. E doar realitatea mea un vis? Sunt eu singurul prins în creierul meu, împreună cu toată pleiada asta de oameni și întâmplări? Câteodată parcă văd țesătura realității dezbinându-se și am senzația că o să mă trezesc sau că o să am o mare revelație. Dar întotdeauna țesătura se întretaie cu o alta și visul se schimbă, revelația nu are caracterul necesar pentru a înlătura coșmarul. Și astfel vine o altă zi, una după alta, într-un război de țesut în care eu sunt acul care sare de la o legătură la alta încercând să completez tabloul principal. Dar țesătura este infinită, așa că țelul meu, țelul vieții mele este nelimitat. Oare ăsta este Iadul meu, Tartarul? Pentru că am impresia că am stat aici de o veșnicie și mă mai așteaptă o veșnicie. Sar de la vis la vis, doar că visele mele întotdeauna se transformă în coșmaruri cu monștrii și revelații meschine care nu mă ajută cu nimic. Țigări, alcool, droguri, meditație, sex, toate sunt inutile, nu-mi conferă nici o imunitate. Am impresia că o să trăiesc până la sfârșitul Universului, și moartea e singura care îmi poate arăta ce caut. Ce caut? Ieșirea din vis sau măcar dovada că nu e un vis.
Nu știu ce e mai rău: faptul că eu vă consider doar niște plăsmuiri sau că voi mă considerați un nebun. Am impresia că stau undeva sus, peste capetele voastre și vă urmăresc viața ca prin microscop.  Și ce vieți lipsite de sens aveți. În majoritatea timpului nu știți ce faceți sau de ce o faceți. Nici măcar nu vă întrebați de ce, ce contează de ce, când aveți plăcerea. Oh, ce hedoniști sunteți! Cât mai multă plăcere, nu contează de care, cum o obțineți. Credeți că dacă aveți destulă, viața are însemnătate, credeți că vă face mai buni, că puteți da piept cu restul lumii atât timp cât sunteți drogați cu plăcere. Cât vă urăsc că nu vă puneți întrebări fără răspuns, că pentru voi infinit e doar un cuvânt și însemnătatea lui nu vă aduce disperarea. Teroarea infinitului, teroarea necunoașterii, nu o cunoașteți, sau vă prefaceți că nu o simțiți? Infinitul aduce singurătatea, și, oh, cît de singur sunt. Voi vă puteți împărtășii sentimentele cu oricine, sunteți pe aceiași lungime de undă, sunteți programați la fel, ura unuia e la fel ca ura altuia, vă spuneți că vă iubiți. Doar că nici voi nu înțelegeți ce înseamnă pe deplin. Aveți impresia că înțelesurile lor pot fi puse în cuvinte, pentru că altfel nu aveți cum comunica. Nu vă puteți înțelege.
Și iar țesătura iese la iveală. Nu vă înțeleg, pot doar să observ. Să vă văd, să vă aud, să vă miros, dar nu voi putea să vă înțeleg. Cum înțelegi un vis din care nu te poți trezi?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: